Coada șoricelului

Achillea millefolium

Fr.: Millefeuille; G.: Schafgarbe; M.: Kozonseges cickafarkfu; R.:Tîsiacielistnic obîknovennîi.


Caractere de recunoaştere: Planta: Specie ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm; partea subterană: rizom lignificat, oblic sau orizontal, cu stoloni subterani; tulpini aeriene: de două categorii: tulpini florifere groase pînă la 0,5 cm ramificate terminal, foliate, cu internodii lungi şi păroase terminate cu inflorescenţe mici şi tulpini sterile cu internodii scurte, purtînd numai frunze; frunze: dispuse altern, lanceolate, pînă la 30 cm lungime şi 1-4 cm lăţime, cele bazale şi de 8 cm în medie, cele tulpinale de 2-3 ori penat sectate cu lacinii foarte înguste; flori dispuse în corimburi compuse din peste 100 antodiiovoide, lungi de 4-6 mm, cu involucru din bractee păroase; la fiecare antodiu sînt 5-6 flori radiale albe cu corola cu 3 lobi, femele şi cea 20 flori tubuloase, hermafrodite, cu corola cu 5 dinţi, 5 stamine concrescute şi ovar inferior; fruct: achenă alungită (cca. 2 mm), grosime 0,2-0,4 mm.

 

Achillea millefolium
Achillea millefolium

 

Achillea millefolium
Achillea millefolium

 

coada soricelului
coada soricelului

 

coada soricelului
coada soricelului

 

Înfloreşte în masă în lunile VI-IX (exemplare izolate pînă la sfîrşitul toamnei).


Materia primă: Herba Millefolii - părţile aeriene cu inflorescenţe dispuse pe o tulpină de cel mult 20 cm, provenind de la speciile A. millefolium L. , A. collina Beker, A. pannonica Scheele A. critmifolia W.etK. şi A. stricta Sch., ce se recoltează de multe ori împreună; se recunosc uşor după frunzele penat sectate, glabre sau păroase, cu lacinii netede, uniform distribuite, cele terminale îngust sau liniar lanceolate. Antodiile numeroase, alungit ovoide, cu foliole involucrale verzi-gălbui sînt uneori îngust şi bruniu marginate. Florile marginale sînt albe, uneori rozee, cu ligule obovate. Mirosul slab aromat, gustul amar, uşor sărat, astringent. Se recoltează şi numai inflorescenţele - Flores Millefolii.


Ecologie şi răspîndire: Plantă cu amplitudine ecologică foarte largă, fiind răspîndită atît în locuri însorite cît şi umbrite din zona de şes pînă în cea montană, în întreaga ţară, prin fîneţe, poieni, margini de păduri, drumuri şi căi ferate, cu predilecţie pe soluri nisipoase uşoare. Se recomandă să se valorifice planta din zonele mai joase şi mai sudice, unde sintetizează o cantitate mai mare de uleiuri eterice. Zonare pentru cultură: zone favorabile sînt Cîmpia Bărăganului, Cîmpia Dobrogei, Cîmpia Burnazului, Cîmpia Olteniei (judeţele Dolj şi Olt), Cîmpia Timişului.


Tehnologia de cultură: Fiind o plantă perenă şi cu conţinut bogat în ulei esenţial, se recomandă ca terenul pe care urmează să se cultive Coada şoricelului să fie 2-3 ani cultivat cu plante prăsitoare, după care terenul se va menţine curat de buruieni în tot timpul anului. Nu se recomandă să revină pe acelaşi loc decît după 4-5 ani, deoarece se înmulţesc mult bolile şi dăunătorii care diminuează mult producţia.


Atît producţia de flori cît şi aceea de părţi de plantă înflorită este simţitor îmbunătăţită datorită îngrăşămintelor naturale sau chimice, în special cele fosfatice şi azotoase. Cantităţile necesare se administrează în funcţie de fertilitatea naturală a solului, planta premergătoare şi nivelul agrotehnic. Îngrăşămintele naturale nu se recomandă a fi încorporate direct, ci la planta premergătoare. Cantitatea necesară este 10-15 t/ha. Îngrăşămintele cu fosfor la înfiinţarea culturii sînt în general la nivelul a 50-60 kg /ha s.a., iar cele cu azot de 70-80 kg /ha s.a. Îngrăşămintele fosfatice se încorporează odată cu executarea arăturii, iar cele azotoase în două epoci şi anume: jumătate la pregătirea patului germinativ şi jumătate la 35-40 zile de la răsărire. În anul III şi IV de cultură, printre rînduri, toamna, se încorporează 15-20 kg/ha s.a. îngrăşăminte fosfatice şi anual primăvara la prima praşilă cîte 10-15 kg/ha s.a. îngrăşăminte azotoase.


Pentru reuşita deplină a culturii, terenul trebuie pregătit grădinăreşte; astfel, după recoltarea plantei premergătoare se execută o arătură de 25-30 cm. Concomitent cu arătura se execută discuirea şi grăparea energică a solului în aşa fel încît acesta să fie bine mărunţit. Ultima lucrare înainte de semănat este tăvălugitul care se execută în funcţie de umiditatea din sol.



Cel mai potrivit mod de înmulţire este semănatul direct în cîmp, în pragul iernii. Distanţa optimă de semănat este de 50 cm între rînduri, iar pe rînd 12-15 cm, astfel că la m2 vor fi în medie 12-16 fire. Adîncimea de semănat nu trebuie să depăşească 0,5 cm datorită dimensiunilor mici ale seminţelor (la 1 g intră 7408 seminţe, iar greutatea medie a 1000 seminţe este de 0,135 g). Semănatul se execută cu semănătoarea Saxonia, SU-29, SUP-21 pentru seminţe mici.


Cantitatea de sămînţă la hectar este de 3 kg cu o puritate de 90%, germinaţia 70% şi umiditatea maximă 13%. Reglarea semănătorii trebuie făcută corect pentru a asigura uniformitatea, adîncimea de semănat şi densitatea. Seminţele germinează în sol în 45 - 60 zile, iar primele 2 frunze adevrărate apar la 7-9 zile de la germinare. Ca lucrări de întreţinere se execută două praşile manuale şi tot atîtea mecanice, în funcţie de starea de îmburuienare a terenului. Răritul se execută cînd plantele au 5-8 cm înălţime şi se lasă o distanţă de 12-15 cm între plante pe rînd.


Cultura poate fi menţinută timp de 4-5 ani, rărindu-se după necesitate la 10-15 cm pentru a preveni alungirea exagerată a tulpinilor, cît şi pentru a evita în felul acesta culcarea tulpinilor sub acţiunea unor ploi torenţiale sau a vînturilor puternice. Numărul optim de plante la m2 fiind de 12-16, iernarea plantelor se va face după o cosire la înălţimea de 10-15 cm. Evaluarea producţiei de inflorescenţe se face ca la florile de nalbă, iar cea a părţilor aeriene înflorite este similară celei de maghiran.


Recoltarea inflorescenţelor se începe în momentul în care majoritatea florilor sînt complet deschise, de preferinţă spre sfîrşitul înfloririi în zile senine, după orele 10 (intre orele 12-14 conţinutul în azulen este maxim). Florile se taie de la locul unde începe să se ramifice inflorescenţele. La acelaşi moment optim de recoltare se execută şi tăierea plantei în lungime de max. 20 cm măsurată de la vîrf în jos, aceasta cînd se cere în mod special Herba Miilefolii.


Plantele vor înflori din nou şi permit o nouă recoltare de inflorescenţe sau de plantă întreagă în luna septembrie. La prima recoltă se poate obţine o producţie medie de 600-700 kg /ha inflorescenţe uscate sau de 1000-1500 kg/ha plante cu inflorescenţe, iar la a doua recoltă se obţin 300-350 kg /ha inflorescenţe sau 500-700 kg /ha plantă cu inflorescenţe.


Recoltarea produsului din flora spontană: Se face cu secera sau cosorul, începînd din mai pînă în septembrie, în aceleaşi condiţii ca la cultură.


Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Uscarea se face pe cale naturală la umbră, cînd practic nu scade conţinutul în proazulenă, în strat subţire şi condiţii de ventilare; la temperatura camerei de 18-20°C, uscarea durează 36-56 ore. Uscarea pe cale artificială se execută la temperatura de 33-35°. Randamentul la uscare este de 3,5-4/1. După deshidratare produsul (atît inflorescenţele cît şi iarba) se păstrează bine la loc uscat şi ferit de lumină în vrac sau ambalat în saci textili I şi II.


Condiţiile tehnice de recepţie prevăd pentru produsul Flores Millefolii inflorescenţe cu flori alb-crem şi bractee verzi de la punctul de unire cu tulpina. Se admit max. 5% flori brunificate, corpuri străine organice 0,5% şi minerale 0,5%, iar umiditatea maximă 13%. Pentru produsul Herba Millefolii se recepţionează tulpinile cu inflorescenţe (în momentul înfloririi), în lungime de cel mult 20 cm de la vîrf. Se admit max. 2% plante cu flori brunificate şi fructificaţii, corpuri străine organice 0,5% şi minerale 1%, iar umiditatea maximă 13%.


Compoziţie chimică: Părţile aeriene recoltate la înflorire şi uscate ale plantei conţin 0,10-0,40% ulei volatil, iar inflorescenţele pînă la 0,50%. Din unele zone ale ţării s-au recoltat probe de inflorescenţe care uscate în condiţii naturale, la aer, au avut un conţinut de pînă la 0,80% ulei volatil bogat în camazulen. Randamentul în producţia curentă este de cea 0,20% ulei volatil obţinut din materia primă uscată corespunzător.


Uleiul volatil conţine 8-10% compuşi triterpenici monociclici, precum şi triterpene biciclice, ca: d-α-pinen, 1-borneol, trionă, cariofilen, alte sesquiterpene şi alcooli sescviterpenici, acid salicilic, formic, acetic, izovalerianic şi camazulen. Conţinutul în camazulen variază între 0,01 şi 0,10% în inflorescenţe, iar în uleiul volatil între 20 şi 30%. Prin selecţie s-au obţinut în ţara noastră inflorescenţe conţinînd 0,52% ulei volatil cu 81% camazulen, iar în părţile aeriene 0,23-0,25 % ulei volatil (respectiv 20,8-30,7% camazulen). Conţinutul în camazulen diferă în funcţie de specie, momentul înfloririi, caracterul individual, modul de uscare, depozitare etc.


Pe lîngă ulei volatii, părţile aeriene ale plantei conţin o substanţă amară de natură glico-alcaloidică (după unii glicozid cianogenetic) achileină, tanin (cca. 3%), acid aconitic, asparagină, colină, acid ascorbic (cca. 0,30%) în frunzele uscate, ulei gras (cca. 2%) format din acizii linoleic, oleic, miristic, palmitic şi gliceride ale acestor acizi, alcool cerilic liber şi sub formă de acetat, rezine (cca. 0,6%) un glicozid benzaldehidcianhidrinic, săruri de magneziu etc.


Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice: Cercetările ştiinţifice din ultimele trei decenii au demonstrat că achileină reduce timpul de coagulare a sîngelui, măreşte pînă la 4 ori cantitatea de bilă secretată şi reduce tensiunea arterială probabil datorită conţinutului în colină.


Datorită componentelor din uleiul volatil şi în special camazulenului are proprietăţi antiinflamatorii, uşor antiseptice şi protectoare împotriva radiaţiilor, epitelizante.


Extractele eterice de frunze şi flori au acţiune antibiotică în timp ce extractele apoase sînt inactive. Părţile aeriene ale plantei, în special inflorescenţele recoltate în plină epocă de înflorire, pot înlocui muşeţelul ca sursă de azulen. În medicina populară are cele mai variate întrebuinţări: tonic-stomahic amar, antihemoragic în special în metroragii şi hemoroizi, antispastic, cicatrizant, antiinflamator etc.


În fitoterapia modernă această specie se utilizează în special ca tonic-amar în anorexii, în special la convalescenţi, deoarece prin gustul amar imprimat de achileină creşte pe cale reflex-condiţionată apetitul. Tot datorită acestei substanţe care reduce timpul de coagulare a sîngelui se obţin rezultate bune în afecţiuni hemoroidale diminuînd totodată congestia, usucă secreţia şi are proprietăţi dezinfectante şi calmante. În menoragii şi alte hemoragii durata de acţiune hemostatică este de 1-2 ore.


Intră în compoziţia ceaiurilor: antiastmatic, anticolitic, contra colicilor nr. 2, gastric şi gastric nr. 2, hepatic nr. 2, diuretic nr. 3 şi laxativ antihemoroidal.