HIPERSEXUALITATEA





Ne vom referi îndeosebi la aspectul funcţional al problemei, adică la stările în care există o exacerbare a dorinţei sexuale, un erotism excesiv. De obicei, în aceste cazuri, persoanele se adresează mai rar medicului, spre deosebire de stările de deficit sexual.

În general, este dificil să se aprecieze starea de hipererotism, deoarece, din punct de vedere cantitativ, comportamentul sexual prezintă mari variaţii individuale, ceea ce pentru un subiect este normal, pentru un altul poate să fie puţin sau mult. Cu toate acestea, există bărbaţi şi femei cu hipererotism patologic, care ajung să consulte medicul sfătuiţi de anturaj, sau pentru că prezintă agresivitate sexuală care contravine bunelor moravuri.

Erotismul normal la ambele sexe depinde de factori neuro-psihici, de stimuli din mediul extern şi de cei din mediul intern, reprezentaţi îndeosebi prin hormonii sexuali şi de factorul genetic. Secreţia în exces a hormonilor androgeni sau estrogeni produce modificări caracteristice ale organismului, în funcţie de sex şi de vîrsta la care acţionează. Astfel, secreţia de hormoni sexuali înainte de vîrsta pulbertară determină pubertatea precoce sau precipitată, cu apariţia caracterelor sexuale morfologice şi funcţionale înainte de vreme şi, de asemenea, a hipererotismiului. Uneori, chiar în cazul instalării unei pubertăţi normale din punct de vedere cronologic, se poate produce o secreţie intensă de hormoni sexuali, cu apariţia consecutivă a erotismului juvenil. Această creştere a erotismului la puberi şi adolescenţi poate să ducă deseori la apariţia masturbaţiei. Dar exacerbarea erotică pubertară este tranzitorie şi se normalizează o dată cu începutul vieţii sexuale adulte.

Este cunoscut că impulsul sexual al adultului creşte în anumite condiţii de mediu extern (climat cald şi uscat ; primăvara ; alimentaţie excitantă ; educaţie erotizantă) şi în anumite stări fiziologice sau patologice ale organismului. Libidoul creşte într-o stare de oboseală uşoară, în stările subfebrile şi toxice (la început) ca şi în stările de hipoglicemie. Medicii cunosc starea de excitaţie sexuală care se întîlneşte frecvent la bolnavii care ies din comă hipoglicemică. Stările contrarii celor de mai sus, ca supraalimentaţia, obezitatea, hiperglicemia au ca efect o diminuare a libidoului.

De asemenea, sânt cunoscute stările de creştere a libidoului la bolnavii cu tuberculoză sau la începutul toxicomaniiilor (alcoolism, cocainomanie, morfinomanie etc.). În unele cazuri, comportamentul sexual excesiv se datoreşte diminurăii proceselor inhibitorii corticale, aşa cum se întîlneşte la unii psihopaţi, epileptici sau oligofreni.

În afară de cazurile de mai sus, există şi alte stări în care manifestările comportamentale sexuale sînt în exces în mod periodic sau dacă sînt permanent, realizează aşa-numitul temperament hipergenital, care are cerinţe sexuale mai mari decît în mod normal.

Secreţia în exces de hormoni sexuali de cauză organică sau funcţională, cînd apare în viaţa adultă nu mai antrenează modificări somatice ale organismului, ci se poate manifesta uneori prin exagerarea impulsului sexual şi a libidoului. Asemenea subiecţi prezintă, în general, o afectivitate bogată, o atracţie erotică intensă faţă de sexul opus.


HIPERSEXUALITATEA LA BĂRBAT


Unii bărbaţi sînt capabili de performanţe sexuale pe perioade lungi din viaţa lor. Un bărbat foarte bine dotat sexual, iese din cadrul normalului, dacă libidoul său se exprimă ca o dorinţă sexuală urgentă, care îl duce la gratificaţii neobişnuite, mai puţin selective, sau chiar deviate. Hipererotismul la bărbaţi survine fie consecutiv unor tulburări cerebrale sau endocrine, fie este de origine psihică, ca o manifestare compulsivă, obsesională.

În prima categorie, intră hipererotismul care poate să apară în unele cazuri după encefalite sau traumatisme cerebrale, în prima fază a tabestului, la unii schizofreni sau în starea de excitaţie de tip maniacal. La unii epileptici, de asemenea se poate întâlni un hipererotism patologic. În urgenţele sexuale ale psihopatiilor, aceştia sînt acaparaţi de necesităţi sexuale care apar ca o dominantă.

Creşterea libidoului şi a potentei sexuale se poate intîlni în caz de hiperandrogenism. Secreţia crescută de testosteron poate fi datorită fie unei tumori testiculare leydigiene, fie unei hiperstimulări testiculare printr-un exces de gonadotropi hipofizari. Impregnarea excesivă cu hormoni androgeni are un efect tonifiant asupra organismului, creşte dezvoltarea musculară, ca şi forţa fizică şi intelectuală, dar determină şi o creştere a impulsului erotic şi a dorinţei sexuale, care uneori poate merge pînă la agresivitate sexuală. Hipersexualitatea se manifestă printr-o erotizare excesivă, uneori ajungînd la obsesii şi tulburări de comportament de tip agresiv, care se pot exterioriza prin delicte care vizează bunele moravuri. Trebuie precizat însă, că nu există o corelaţie direct proporţională între creşterea secreţiei de androgeni şi creşterea potentei sexuale, deoarece în mecanismele de declanşare a comportamentului sexual intervin din plin factorii neuropsihici.

Excesul de androgeni la adult determină exagerarea pilozităţii pe faţă şi pe corp : barba şi mustăţile cresc într-un ritm mai rapid, firul de păr devine mai gros şi mai rezistent, iar perii de pe cap pot uneori să se rărească din cauza seboreei. Pielea devine mai groasă, apar acneea şi seboreea, datorită acţiunii testosteronului asupra glandelor sebacee, pe care le hipertrofiază. Tot sub acţiunea androgenilor, în tegumente se depune mai mult pigment melanic, iar expunerea la soare face ca bronzarea să se producă mai repede şi mai intens.

Hipertiroidismul moderat determină un hipererotism, dar în acelaşi timp favorizează şi ejacularea precoce.

În privinţa hipererotismului psihic coropulsiv, acesta este prezent la subiecţii care au preocupări obsesive sexuale şi la cei care trăiesc în promiscuitate sexuală.

În cadrul promiscuităţii compulsive cronice, observatorii disting două tipuri : „donjuanismul" şi „casanova". "Donjuanul" este seducătorul de carieră care aleargă, seduce şi posedă femeile, dar este incapabil să se ataşeze de vreuna din ele. Deseori, în acest comportament el nu simte satisfacţie, ci mai mult o vanitate şi îndeosebi vrea să-şi alunge îndoielile asupra propriei virilităţi. Donjuanul este un vînător de femei, narcizic, anxios şi agresiv.Hipererotismul compulsiv, obsesiv relevă o tulburare psihică şi în unele cazuri se poate manifesta sub formă de anxietate sau excitaţie psihomotorie mergînd pînă la masturbaţie, exhibiţionism sau violenţă sexuală, care nu oferă satisfacţie sexuală individului.

Tipul opus "donjuanului" este aşa-zisul "casanova". Acesta este preferatul mai multor femei. El pare să fie stimulat mai mult de o necesitate urgentă sexuală inconştientă de a se răzbuna pe fiecare femeie, de care îl leagă o anumită rănire a amorului propriu pe care a resimţit-o cîndva.

Hipererotismul obsesional reprezintă o tulburare psihică şi tabloul clinic este similar erotomaniei feminine, însă este mai rar ca la femei.

Tot în cazul hipererotismului intră şi tabloul clinic de „satiriazis", în care impulsul sexual se prezintă ca o stare de excitaţie sexuală inepuizabilă şi individul este amator şi gata oricînd de activitate sexuală. Aceşti subiecţi deseori se dedau la acte exhibiţioniste sau la alte atitudini perverse.

O situaţie specială o reprezintă creşerea libidoului la bărbaţii care sînt la preclimacteriu viril (preandropauză). Bărbaţii în această perioadă, pe lîngă o labilitate neuropsihică şi vegetativă accentuată, uneori au idei fixe, iar din cauza creşterii libidoului pot cauza conflicte familiale.

 

HIPERSEXUALITATEA LA FEMEIE


La femeia adultă, excesul de hormoni estrogeni se traduce, uneori printr-un erotism excesiv şi prin modificări funcţionale şi organice (la nivelul tractului genital). În hiperestrogenismul prin leziuni organice (foliculom, folicul persistent, ovarită sclerochistică, hiperplazie tecală, tumoare a granuloasei) predomină tulburările genitale pînă la constituirea hiperplaziei glandulochistice uterine cu apariţia menometroragiilor, în timp ce în hiperestrogenismul funcţional (prin dereglarea hipotalamo-hipofizo-ovariană) şi relativ (insuficienţă hepatică, insuficienţă progesteronică), predomină tulburările neurovegetative şi sindromul de tensiune premenstruală.

Erotismul excesiv feminin apare şi în alte dereglări endocrine extrahipofizoovariene, cum sînt hiperandrogenismul, hipertiroidismul moderat. De asemenea, mai poate apare în tuberculoza cronică, alcoolismul incipient, pruritul vaginal etc.

Comportamentul sexual excesiv al femeii este etichetat de medici şi de public sub diverşi termeni : nimfomanie, hipersexualitate sau erotomanie. Este bine să lămurim semnificaţia fiecărui termen utilizat. W. Pasini ( Pasini W., Med. et Hyg., Geneve, 1970) dă următoarele definiţii :
- hipersexualitatea se defineşte printr-o activitate sexuală superioară mediei grupului social de apartenenţă şi spre deosebire de nimfomanie, are un scop specific sexual normal sau pervers şi este mai bine autocontrolată ;
- nimfomania reprezintă o necesitate necontrolabilă şi nepotolită de a avea relaţii sexuale independent de faptul că sînt satisfăcătoare sau nu ;
- erotomania reprezintă un comportament sexual inadecvat care are la bază un delir cu temă erotică şi se întîlneşte în unele psihoze ; în faza maniacală a psihozei maniaco-depresive, în schizofrenie, în paralizia generală progresivă sau în demenţa senilă.

Din cele trei categorii clinice amintite, merită mai multă atenţie primele două.Hipersexualitatea se referă fie la un comportament sexual normal dar excesiv, fie patologic pervers. În cazul hipersexualităţii perverse actul sexual nu este realizabil şi satisfăcător decît în circumstanţe particulare şi cu un anumit partener. Actul sexual nu este supus voinţei şi are tendinţe perverse inconştiente.Comportamentul feminin hipersexual se defineşte în funcţie de numărul partenerilor, de frecvenţa şi calitatea raporturilor sexuale în comparaţie cu media grupului unei populaţii anumite.

Etiopatogenia comportamentului hipersexual nu este întrutotul clarificată. Se admite că temperamentul hipersexual ar fi o parte integrantă a constituţiei biologice. La rîndul ei constituţia biologică este determinată de factori genetici şi influenţată de factori din mediul intern şi extern. Mediul extern influenţează comportamentul sexual prin factori psihologici, sociali, în cadrul experienţei trăite.

În ceea ce priveşte influenţa factorilor din mediul intern şi îndeosebi ai celor de origine endocrină asupra comportamentului sexual, unii autori au studiat erotismul feminin excesiv la un număr de femei între 20 şi 45 de ani şi le-au grupat în următoarele categorii :

-    femei hiperhipofizofoliculinice (cu hiperfoliculinie prin exces de hormoni gonadotropi hipofizari) ;
-    femei hiperhipofizoluteinice (cele cu exces de progesteron prin suprastimulare gonadotropă hipofizară) ;
-   femei cu hiperandrogenism (cele care au o secreţie crescută de androgeni de origine suprarenală sau prin tumori masculinizante de ovar) ;
-    femei hipertiroidiene.

S-a constatat că femeile cu hiperfoliculinie de origine hipofizară au o excitabilitate strict vaginală şi excitaţiile exterioare rămîn la ele fără nici un răspuns sau determină reacţii minime. Orgasmul lor s-ar produce numai pe cale vaginală.Conformaţia corporală a acestui tip de femei ar fi următoarea : talia mai scundă, durdulii, cu sînii ceva mai dezvoltaţi. Ele acuză sindromul de tensiune premenstruală (congestie mamară cu mastodinii, uneori cefalee, edeme ciclice, laxitate ligamentară, fragilitate capilară). Din punct de vedere afectiv, aceste femei prezintă o sensibilitate exagerată, excitabilitate intensă şi, de asemenea, se deprimă uşor în cadrul unei labilităţi psihoafective şi neuro-vegetative. Sînt mai mult egocentrice şi instinctul matern la ele este puţin dezvoltat. Au voinţă şi putere de muncă fizică şi intelectuală. În ceea ce priveşte actul sexual,  din cauza excitabilităţii crescute, obţin uşor orgasmul pe cale vaginală ; uneori, pot prezenta orgasme repetate într-un act sexual normal. Ca potență, de obicei, aceste femei întrec pe bărbaţi. Unele hiperfoliculinice, pe fondul de excitabilitate crescută, din cauza unor traume psihice minore, pot ajunge la deliruri erotice, iar din punctul de vedere al geloziei, aceasta este liniştită, mută, dar torturantă. Dozajul hormonal al gonadotropilor la femeile cu hiperfoliculinie, prin stimulare centrală hipofizară, a pus în evidenţă o creştere netă a gonadotrofinelor urinare (FSH), în timp ce hormonii estrogeni secretaţi sînt puţin sau normal crescuţi, iar pregnandiolul urinar este scăzut. Deci în aceste cazuri este vorba mai mult de hiperfoliculinie relativă prin insuficienţă progesteronică.

La femeile hiperhipofizoluteinice, la care există o secreţie crescută de progesteron prin exces de LH hipofizar, se observă un erotism exagerat, care este mai mult instinctiv, dictat de sentimentul matern. Ele au aptitudini de procreaţie deosebite şi sînt cele mai ataşate mame faţă de copii. Ele sînt de talie mijlocie sau scunde şi solide, fără să aibă tendinţa la obezitate.

La femeile care prezintă o secreţie în exces de hormoni androgeni (de origine suprarenală sau ovariană) predomină excitabilitatea clitoridiană. Din punct de vedere statural sînt de talie mijlocie sau scunde şi prezintă o pilozitate discretă (hirsutism) mai mult sau mai puţin de tip masculin, sînt stenice şi uneori agresive. Ele au o afectivitate puţin dezvoltată, predomină egocentrismul, iar instinctul lor matern este slab dezvoltat. Erotismul femeilor cu o funcţie suprarenală în exces se aseamănă, din unele puncte de vedere, cu acela al hipertiroidienelor. În ambele cazuri este vorba de un libidou exagerat, cu caracter dificil şi agresiv. Deosebirea dintre aceste două categorii este că hipersuprarenalele nu se amestecă în complicaţii afective, pe cînd hipertiroidienele au o afectivitate extremă, tumultuoasă şi cu labilitate marcată.Aceste femei pot prezenta perioade cu excitaţii confuzionale, pînă la delir.

Gelozia hipertiroidienelor are un caracter agresiv şi interpretativ şi seamănă cu gelozia femeilor, alcoolice sau cafeinomane.

Pe de altă parte, alţi autori ca Th. Benedek şi Kroger semnalează că hipersexualele nu prezintă curbe de secreţie hormonală suficient de pronunţate ca să explice comportamentul hipersexual.

Cercetări recente experimentale ale lui Masters şi Johnson par să arate că libidoul este în parte hormono-dependent şi că activitatea sexuală este mai ales legată de stimulările mecanice locale şi de influenţele corticale. De altfel, la o femeie echilibrată din punct de vedere neuropsihic libidoul persistă mult timp după menopauză şi poate fi chiar crescut. De asemenea, este cunoscut libidoul exagerat care poate surveni la unele femei după histerectomie, ca şi după castrarea tîrzie. Aceste constatări se alătură aspectului electroencefalografic postcoital (reacţia Kawakami-Sawyer) de evidenţiere a unui efect de descărcare gonadotropă. Aceste elemente sugerează că în afară de un anumit prag al secreţiei de hormoni sexuali şi îndeosebi androgeni, libidoul este condiţionat şi de o anumită  hipertonie a axului cortico-hipotalamo-gonadotrop.

Libidoul crescut a fost observat consecutiv unor encefalite sau leziuni cerebrale; de asemenea, este posibil să apară şi în parkinsonismul postencefalitic, iar uneori apare la femeile epileptice netratate, în precriza epileptică, după sau în locul ei, ca o echivalenţă comiţială.

Libidoul exagerat la bolnavii cu tuberculoză cronică şi cu o stare generală satisfăcătoare s-ar explica printr-o acţiune stimulantă a toxinelor tuberculoase la nivelul centrilor hipotalamici ai comportamentului sexual.Pentru diagnosticul diferenţial mai trebuie luată în consideraţie şi dorinţa sexuală exagerată care poate apărea în caz de prurit vulvar şi vaginal moderat, care poate fi confundat de către unele femei mai puţin experimentate ca o necesitate urgentă de a avea activitate sexuală. De aceea, ori de cîte ori o femeie acuză un libido exagerat, se recomandă investigarea în eventualitatea unei leucoree, micoze vaginale, reacţii alergice genitale sau inflamaţii cronice.

Nimfomania

Ceea ce frapează la nimfomane este o necesitate sexuală nesaţiabilă, asimilabilă unei toxicomanii ; nici o jenă morală sau socială nu le reţine. Reprobarea societăţii nu are influenţă asupra lor. Satisfacţia lor sexuală uneori este prezentă, alteori absentă, dar nu aceasta are importanţă, deoarece nimfomana nu are reale nevoi sexuale, ci ea caută să fugă de solitudine, aleargă să găsească un contact fizic, o comunicare cu cineva. O caracteristică proprie a nimfomaniei este tocmai această lipsă de specificitate a obiectului sexual. Cînd nevoia sexuală se declanşează, întîmplarea este aceea care le apropie de un bărbat sau altul. Acest aspect diferenţiază nimfomania de alte forme de sexualitate patologică, ca de exemplu de hipersexualitatea perversă, cînd femeia cercetează mai mulţi parteneri sexuali pentru a alege unul cu anumite trăsături fizice, psihice sau patologice. Astfel delimitată, nimfomania este în realitate mai puţin frecventă decît se crede în general. După raportul Kinsey, numai 2% din femei au avut mai mult de 20 de parteneri sexuali. Există mai multe categorii de nimfomanie: compulsivă, orală, falică, psihopată.

Nimfomania compulsivă este o hiperactivitate sexuală întîlnită la femeile cu nevroză obsesională. Aşa după cum unele femei obsedate simt nevoia să se spele de nenumărate ori pe zi, altele simt această necesitate privind actul sexual. În această categorie ar intra şi reacţia sexuală a unor femei frigide cu hipoestezie sexuală, care simt nevoia unei copulaţii mai puţin ca o necesitate sexuală şi mai mult ca o fixaţie obsesională în căutarea de satisfacţii. La acestea este dificil de delimitat necesitatea fiziologică, de obsesia psihică.

Nimfomania orală are ca scop să stabilească o relaţie cu cineva pentru a evita solitudinea şi a reîntări sentimentul propriei valori, a experienţei sale de viaţă. Acest gen de femei nu au preferinţe nete, heterosexuale, deoarece ele caută pe altcineva fără vreo specificitate.

Nimfomania falică se întîlneşte la femeile care nu acceptă psihic feminitatea lor şi ceea ce caută în raporturile sexuale nu este bărbatul ca atare, ci faptul că el este purtătorul organului viril pe care ar dori să-l posede.

La nimfomanele psihopate se manifestă puseul de erotism patologic, datorită diminuării proceselor inhibitorii corticale şi ea se întîlneşte la unele oligofrene, epileptice sau arierate mintal.

În ceea ce priveşte patogenia nimfomaniei se consideră că comportamentul sexual patologic care scapă voinţei şi autocontrolului s-ar datora unei fixaţii a lor în stadiile precoce de dezvoltare psihosexuală.

TRATAMENTUL HIPERSEXUALITĂŢII


Dintre subiecţii cu hipersexualitate numai un număr mic consultă medicul pentru comportamentul lor sexual excesiv, deoarece în general, nu-l consideră morbid. De obicei, femeile se adresează ginecologului pentru alte acuze : prurit vulvar, o scurgere genitală sau pentru o boală venerică ; uneori se adresează internistului, endocrinologului sau psihiatrului, pentru o stare de nervozitate, de anxietate sau depresie pe care nu o leagă de tulburarea sexuală.

Uneori soţii sau partenerii le îndrumă să consulte medicul, iar alteori, consultul este recomandat de autorităţile juridice.

Deseori medicului îi este dificil să deosebească un comportament sexual normal de unul excesiv patologic şi de aceea el se abţine de a pune un diagnostic şi îndrumă aceste femei la psihiatru. Trimiterea la psihiatru este justificată numai în caz de erotomanie şi nimfomanie, în care caz este necesară spitalizarea şi tratament prin psihoterapie, psihanaliză sau narcoanaliză. În cazurile de hipersexualitate, se recomandă sedative (bromură de potasiu, barbiturice), la care se asociază după caz tratamentul tulburării endocrine (al hiperestrogenismului, al hipertiroidismului sau al hiperandrogenismului). În cazurile de hipersexualitate unde patogenia este obscură, se recomandă administrarea de neuroleptice şi tranchilizante.

La bărbaţii cu hipersexualitate cauzată de o hiperfuncţie androgenică testiculară se recomandă tratament cu hormoni estrogeni (pînă la 5 mg/zi în cazurile agresive). Acest tratament reduce libidoul, dar are răsunet şi asupra substratului morfologic testicular; astfel, în testicul, apar modificări degenerative ale spermatogenezei. La sistarea tratamentului estrogenic, spermatogeneza reapare după 4-6 săptămîni şi, de asemenea, libidoul revine la normal. Dunn propune dimensiunea ginecomastiei, care apare în cursul tratamentului, ca un criteriu de apreciere a inhibării libidoului.

Şi în caz de hipererotism fără semne de hiperandrogenism tratamentul cu stilbestrol (1-2 mg/zi) dă rezultate bune, apoi se continuă cu o doză mică necesară pentru a menţine un anumit grad de ginecomastie.

Ca şi pentru femeile cu hipersexualitate, şi la bărbaţii hipersexuali se recomandă sedativele, neurolepticele sau tranchilizantele. Pentru ambele sexe, în hipersexualitate un mijloc terapeutic eficace, care se poate asocia, este tratamentul cu extract de epifiză (Epifizan două fiole pe zi în injecţii i.m. la două zile, timp de 20 zile pe lună şi 10 zile pauză, care se repetă timp de 2-3 luni). De asemenea, administrarea de antitiroidiene are un efect inhibitor asupra sexualităţii excesive şi îndeosebi la cei cu hipertiroidism.

Un alt mijloc terapeutic, mai modern, este cyproteron-acetatul, care are o acţiune intensă antiandrogenică şi de inhibiţie a libidoului, fără a influenţa direcţionarea motivaţiei sexuale. Cu acest tratament s-au obţinut unele rezultate încurajatoare, la delicvenţii sexuali ( Joachim Ufer, Traitement hormonal des delinquants sexuels, Paris, Congres Internationeal de sexologie medicale, 1974) .

La tratamentul medicamentos se asociază, obligatoriu, un tratament igienodietetic care constă dintr-un regim de viaţă echilibrat, cu evitarea factorilor erotizanţi şi un regim alimentar cu evitarea principiilor excitanţi. Se mai recomandă practicarea culturii fizice şi a sportului şi evitarea climatului excitant alpin şi maritim.

( T. Stoica , Sexologie, Ed. med. )