Cum ne hrănim

- aspecte ale fiziologiei hrănirii în lumea animală -

 

Lucullus

 
În anii 74—64 î.e.n. legiunile romane conduse de Lucius Licinius Lucullus au nimicit trupele regelui Pontului, Mitridate al Vl-lea (cel Mare), şi apoi pe cele ale lui Tigran al II-lea, regele Armeniei. Uriaşul regat al lui Mitridate s-a destrămat. Şi totuşi Lucullus a dobîndit o faimă largă nu numai datorită virtuţilor sale militare şi talentului său de conducător de oşti, ci în special datorită luxului şi nemăsuratei sale pofte de mîncare.

În general, bogătaşii romani aveau o înclinaţie pentru lux şi excese alimentare. Banchetele şi ospeţele durau ore şi chiar zile întregi. În timpul acestora erau „devorate" uriaşe cantităţi de bucate alese. În sunetul instrumentelor muzicale şi cîntărilor, tolăniţi pe perne, oaspeţii savurau tot felul de delicatese, udîndu-le cu apreciabile cantităţi de vin. Nici cele mai antrenate stomacuri romane nu erau însă în stare să digere asemenea cantităţi de hrană. De altfel acest lucru nici nu era obligatoriu. Băgîndu-şi două degete în gură, comesenii, ghiftuiţi pînă la refuz, îşi provocau vomă, după care se întorceau la masa întreruptă. Nici în zilele noastre n-au dispărut mîncăi de tipul lui Lucullus. Dacă am aduna tot ce bem şi mîncăm în decurs de o viaţă, fiecare s-ar putea simţi un adevărat Lucullus, întrucît cantitatea de alimente este atît de mare, încît pentru transportul lor ar fi necesare cîteva vagoane de cale ferată.

Cerinţele de hrană sînt diferite. Cu cît animalul este mai mic, cu atît este mai mare cantitatea necesară de substanţe nutritive, exprimată evident în unităţi relative. Cîrtiţa consumă zilnic o cantitate de hrană egală cu propria ei greutate, iar uneori de trei ori mai mult.Nu trebuie să rămînem cu impresia că este bine să mîncăm mult. Mai degrabă invers ! În laboratorul profesorului Nikitin a fost iniţiată următoarea experienţă. Un lot de şobolani era hrănit cu cea mai aleasă şi mai variată hrană, dar în cantităţi atît de reduse, încît animalele tinere nu puteau creşte şi nici adăuga un gram în greutate. Un alt lot de şobolani era hrănit ad libitum cu un singur fel de hrană. Şobolanii supuşi dietei stricte au trăit vreme mult mai îndelungată decît cei sătui !

Multe animale trebuie să se hrănească foarte des. Cîrtiţa piere după 14—17 ore de înfometare. În schimb căpuşele pot supravieţui cîţiva ani în stare de inaniţie. Unele dintre ele nu mănîncă decît o singură dată în viaţă. Există şi animale care în stare adultă nu mănîncă deloc, ca de pildă binecunoscutele insecte efemeride.

Un „post" de scurtă durată este sănătos şi pentru om. În medicină există de altfel metode de tratament al unor boli prin foame. Uneori deci foamea poate fi utilă. Nu toţi medicii împărtăşesc însă această părere, dar absolut toţi sînt de acord că foamea, aplicată fără pricepere, ca metodă de tratament, poate fi foarte dăunătoare bolnavului.

În general, se explică de ce este necesară în cursul vieţii o asemenea cantitate uriaşă de hrană. Ea asigură în primul rînd „materialul de construcţie". Oricît ar părea de ciudat la prima vedere, dar pînă la adînci bătrîneţe omul îşi construieşte şi îşi reconstruieşte organismul. În tot cursul vieţii creşte părul şi unghiile ; eritrocitele — globulele roşii ale sîngelui — trăiesc doar două-trei luni după care mor, fiind înlocuite cu altele. Celulele epiteliului cutanat trăiesc şi mai puţin — doar şapte zile. În fiecare celulă a corpului moleculele se reînnoiesc permanent : unele se distrug complet şi în locul lor sînt sintetizate molecule noi, altele sînt restructurate doar parţial. O parte din materialul de construcţie se transformă în „deşeuri" ce nu mai pot fi utilizate. Şi tocmai pentru aceasta fiecare organism în tot cursul vieţii sale necesită aportul unui nou material de construcţie. Cea mai neînsemnată carenţă şi imediat survin neplăceri ! Un organism lipsit de cupru sau fier, prezintă fenomene de anemie. Pînă şi oasele care par atît de solide îşi reînnoiesc permanent componenţa. Dacă din hrană va lipsi multă vreme calciul, oasele, care conţin cantităţi apreciabile din acest element, vor începe să-l cedeze pentru alte nevoi ale organismului şi vor deveni moi, friabile.    
 
A doua destinaţie a hranei constă în asigurarea resurselor energetice ale organismului. Pînă şi „construcţia" unor noi molecule necesită un apreciabil consum de energie, iar muşchii şi celelalte organe ale corpului nostru nu-şi întrerup activitatea nici o clipă ! Doar şi în timpul somnului inima îşi continuă munca sa neobosită, funcţionează musculatura respiratorie, ficatul, rinichii, tractul gastro-intestinal sau glandele cu secreţie internă. Pînă şi creierul îşi continuă consumul de energie şi nu se poate spune că acest consum este minim, deşi îl observăm cel mai puţin.

Pierderile de energie sînt completate relativ uşor. În calitate de „combustibil" sînt folosite lipidele, hidrocarbonaţii şi parţial proteinele, care „arzînd" în organism produc apă şi bioxid de carbon. De fapt, organismul foloseşte un singur tip de „combustibil" — glucoza. Lipidele şi proteinele înainte de a deveni material energetic trebuie să se transforme în glucoza.

Asigurarea organismului cu combustibil este mai puţin complicată decît furnizarea materialelor de construcţie. Corpul omului este alcătuit mai ales din carbon, azot, oxigen şi hidrogen. Celelalte elemente chimice se află în cantităţi reduse, adeseori neînsemnate. Chimistul francez Gabriel Bertrand a calculat că organismul unui om cîntărind aproximativ 100 kg conţine :
oxigen — 63 kg
carbon — 19 kg
hidrogen — 9 kg
azot — 5 kg
calciu — 1 kg
fosfor — 700 g
sulf — 640 g
sodiu — 260 g
potasiu — 220 g
clor — 180 g
magneziu — 40 g
fier — 3 g
iod — 0,03 g.


Şi mai mici sînt cantităţile de fluor, brom, mangan şi cupru. În organism există şi toate celelalte elemente, inclusiv elemente chimic inactive ca aurul, rolul lor nefiind încă precizat. În condiţiile unei alimentaţii raţionale, toate elementele nutritive ajung în organism prin intermediul apei şi hranei. Lipsa unui anumit element este însoţită adesea de diferite afecţiuni. În regiunile unde solurile prezintă o carenţă de iod, acesta se adaugă la sarea de bucătărie. Apa fluviului Neva este socotită drept cea mai pură şi mai bună apă potabilă din lume. Şi tocmai această puritate constituie principalul ei neajuns.

Una din staţiile de alimentare cu apă ale Leningradului a început să adauge la apa potabilă fluor, întrucît s-a constatat că în absenţa fluorului se înregistrează îmbolnăviri ale dinţilor. Mai mult, savanţii suedezi au constatat că persoanele care consumă sistematic apă „moale" sînt mai expuse la îmbolnăviri ale sistemului cardio-vascular.

Majoritatea substanţelor din care sînt alcătuite ţesuturile şi organele nu pot fi sintetizate nemijlocit din elemente. Proteinele de pildă sînt construite din combinarea diferită a 22 aminoacizi, din care doar 10 pot fi sintetizaţi de organismul uman, restul de 12 trebuind a fi „importaţi" în stare finită. Mai mult, chiar în condiţiile sintezei proprii de aminoacizi azotul necesar acestei sinteze trebuie să fie de natură organică. După cum nici glucoza nu poate fi sintetizată în organismul animal din carbon şi hidrogen, ci din hidrocarburi gata preparate.

Printre numeroasele substanţe al căror aport în organism, chiar în cantităţi infinit de mici este indispensabil, se numără şi vitaminele. În absenţa vitaminelor viaţa este imposibilă.

Alegerea hranei reprezintă o problemă extrem de importantă. Un exemplu concludent îl oferă albinele. Regina, care din primele zile ale existenţei şi pînă  la sfîrşitul vieţii se hrăneşte cu aşa-numitul „lăptişor de matcă", trăieşte 2—3 ani. Albinele lucrătoare primesc această hrană miraculoasă doar în primele zile de viaţă, iar din a treia zi trec la o hrană mai grosieră, ceea ce are ca urmare faptul că organele lor genitale rămîn nedezvoltate şi că nu trăiesc decît 2—3 săptămâni.

Caracterul hranei influenţează nu numai dezvoltarea fizică ci şi pe cea intelectuală. În Italia există credinţa că acele regiuni ale ţării unde creşte caisul alb au dat lumii un mai mare număr de genii decît toate celelalte regiuni ale globului. Asemenea presupuneri nu sînt cu totul lipsite de temei. În orice caz, numeroşi psihofarmacologi nu consideră nicidecum gratuite căutările pentru determinarea unor substanţe în măsură să stimuleze creierul, să favorizeze învăţarea şi alte procese corticale.

Omul este o fiinţă omnivoră. În afară de deprinderi el nu are nici un fel de oprelişti în adoptarea oricărei hrane. Printre animale există foarte puţine asemenea specii omnivore, mult mai răspîndite fiind speciile strict specializate. Uneori se pot folosi ca surse de hrană substanţe cel puţin ciudate la prima vedere şi puţin comestibile : lemn, lînă, pene, solzi de peşte sau ceară.

La animalele din aceeaşi specie gusturile diferă uneori considerabil. La ţînţari doar femelele sug sînge, întrucît ele au nevoie de proteine pentru producerea descendenţei, în timp ce masculii se mulţumesc cu hrană vegetală.

De cele mai multe ori gusturile se schimbă odată cu vîrsta. Deosebit de interesantă este evoluţia deprinderilor alimentare la indicatoride. Aceste păsărele nu-şi clădesc un cuib propriu, ci depun ouăle în familii străine, aşa cum procedează şi cucii din zonele noastre. Părinţii adoptivi îl hrănesc pe venetic ca pe propriul lor pui, cu insecte. Cînd puiul creşte şi devine independent, el începe să caute cuiburi părăsite de albine, delectîndu-se cu ceara !


Cum şi de ce i se trezeşte această preferinţă pentru ceară este greu de spus, întrucît părinţii adoptivi nu l-au învăţat cu acest „meniu". Trecînd în întregime la hrănirea pe seama albinelor, indicatoridul caută şi stupi intacţi, dar cum singur nu se descurcă cu o familie întreagă de albine, recurge la ajutorul unor hoţi mai puternici anunţînd printr-un ciripit sonor pe localnici sau în cel mai rău caz pe viezurele mîncător de miere (Melophaga) de importanta sa descoperire.

Printre deprinderile alimentare neobişnuite cea mai desgustătoare este canibalismul. Cuvîntul este de origine spaniolă şi înseamnă antropofag. Cînd se referă la animale termenul semnifică devorarea indivizilor de aceeaşi specie.

O formă interesantă şi cea mai inofensivă de canibalism se întîlneşte la acarienii păsărilor, care transmit o boală primejdioasă — spirochetoza aviară. Larvele acestor acarieni, nimfele şi adulţii odată ajunşi pe corpul unei păsări nu se înfig de îndată în ţesuturi. Dacă numărul lor este mare, apar imediat canibalii care se fixează pe cîte o femelă sau o nimfă ce suge sîngele gazdei. Uneori în corpul canibalului se infige un alt canibal, în acesta al treilea şi aşa mai departe pînă la un lanţ de cinci indivizi care sug unul de la altul sîngele sau hemolimfa păsării parazitate, care de altfel nu reacţionează în nici un fel.

Lanţul de paraziţi ce se devorează unul pe altul nu se desface pînă cînd toţi nu ajung la saturaţie. Acarienii care au suferit atacul confraţilor rămîn în viaţă şi se dezvoltă normal.

Printre alte animale cu gusturi excentrice nu putem să nu amintim de coprofagi care aduc un real folos. Coprofagii sînt animale ce se hrănesc cu excremente. La multe animale coprofagia reprezintă un fenomen pasager. De pildă la canide, în perioada de la începutul dezvoltării puilor părinţii mănîncă excrementele acestora, ceea ce reprezintă, fără îndoială, o procedură igienică care asigură curăţenia culcuşului. Un interesant caz de coprofagie îl prezintă un dăunător al stupilor — larvele de găselniţă (Galleria) care de obicei se hrăneşte cu ceară. Dacă aceste lacome vieţuitoare reuşesc să devasteze în întregime stupul şi să consume toată ceara, nu le rămîne altceva decît să-şi mănînce propriile excremente care în acest răstimp s-au adunat în cantităţi apreciabile. De mirare este însă faptul că şi noile excremente sînt comestibile. Şi în felul acesta, pe propriile excremente, consumîndu-le, eliminîndu-le şi din nou consumîndu-le se pot dezvolta generaţii întregi de găselniţă. Acest ciclu vital durează uneori 7—8 ani. Explicaţia acestui ciudat mod de completare a resurselor energetice, avînd ceva comun cu un perpetuam mobile, este simplă. Ceara reprezintă o substanţă foarte greu digerabilă. Chiar în intestinul găselniţei care se hrăneşte exclusiv cu ceară, aceasta nu se digeră complet niciodată. Astfel se şi explică eficienţa repetatelor transformări ale propriilor excremente.

Pe glob există, de altfel, numeroşi coprofagi constanţi. Unele specii de coleoptere, acarieni şi viermi se hrănesc exclusiv cu excremente. Printre ele există o strictă specializare, unele specii hrănindu-se numai cu bălegar de vacă, de cal sau chiar de iepure. Deosebit de interesant este gîndacul de bălegar care sapă mici adăposturi sub grămezile de bălegar, pe care le umple cu rezerve de hrană destinată viitoarelor larve.

Scarabeii trezesc uimire prin faptul că-şi construiesc din bălegar sfere destul de mari, depăşind de cîteva ori dimensiunile propriului lor corp. Vechii egipteni socoteau scarabeii drept sacri şi se închinau reprezentărilor lor sculpturale. Fiecare bou sfînt Apis, ce trăia în templele din Memfis, trebuia să poarte reprezentarea acestei insecte.
 
Furnicile roşii de pădure se hrănesc aproape exclusiv cu excrementele afidelor care conţin zahăr şi alte substanţe nutritive. Furnicile nu numai că adună excrementele dar apără afidele de duşmani, le îngrijesc, le duc la „păscut". Toamna furnicile caută ouăle de iarnă ale afidelor şi le ascund în furnicare, iar primăvara, odată cu instalarea căldurilor, harnicele lucrătoare scot noile afide la iarbă, la „păscut", acestea fiind de fapt vacile lor. Pînă cînd nopţile nu devin destul de calde, furnicile îşi aduc cu regularitate vacile „acasă". Unele specii de furnici cresc afide care se dezvoltă pe rădăcinile plantelor, construindu-le în pămînt colivii miniaturale. În răstimp de un an, într-un furnicar se adună aproximativ 100 kg de excremente de afide.

Unele animale sînt coprofage doar în „copilărie". În pădurile de eucalipt din Australia trăiesc nişte animale fermecătoare semănînd ca două picături de apă cu ursuleţii de pluş. Koala este un marsupial al cărui marsupiu nu se deschide în faţă ca la cangur ci în spate. În primele zile după naştere puii se hrănesc cu lapte şi apoi cu excrementele mamei, reprezentînd o pastă bogată în peptone din frunze digerate de eucalipt. Deoarece marsupiile sînt deschise posterior, puilor le este foarte comod să apuce hrana din zbor, avînd în vedere că aceste animale trăiesc în arborii înalţi şi nu coboară niciodată pe pămînt.

Cum stau lucrurile la om ? Credeţi cumva că în evitarea consumului unor asemenea „alimente" intervine simţul estetic înnăscut ? Nicidecum. Amintiţi-vă de miere. Acest produs gustos şi foarte răspîndit are o origine destul de inestetică. Ca materie primă pentru fabricarea mierii serveşte nectarul care suferă o prelucrare prealabilă în guşile albinelor lucrătoare (zaharoza fiind transformată parţial în fructoză şi levuloză) şi apoi este debordat în alveole.Aşa se pregăteşte mierea florală.


Şi mai puţin estetică este originea mierii de mană, adunată în cantităţi enorme în Germania. Ca materie primă servesc aceleaşi excremente de afide, cu care se hrănesc furnicile roşii. În această ţară mierea de mană este, de altfel, o delicatesă foarte apreciată.

Abstracţie făcînd de excentricitatea gusturilor coprofagilor, trebuie să recunoaştem că aceste animale sînt deosebit de folositoare. Nu numai că ele curăţă planeta dar, lucru de altfel şi mai important, nu lasă să iasă din circuitul materiei substanţe organice valoroase. Probabil că la început Pămîntul număra mai puţini coprofagi. În orice caz, ei nu prea dovedeau cu treaba ! Cu 7—8 milioane de ani în urmă în Europa trăiau reptile carnivore uriaşe —ihtiozauri. Ele erau atît de voluminoase, numărul lor era atît de mare, iar perioada dominaţiei lor a fost atît de lungă, încît în unele regiuni ihtiozaurii au lăsat urme apreciabile ale existenţei lor sub formă de uriaşe acumulări de excremente.

Se spune că timpul înfrumuseţează toate, ceea ce este adevărat, într-o oarecare măsură. O răşină obişnuită de pin, rămasă în pămînt cîteva milioane de ani, s-a pietrificat şi s-a transformat în nobilul chihlimbar. În răstimp de mii de ani excrementele ihtiozaurilor s-au pietrificat de asemenea, ceea ce, bineînţeles, le-a înnobilat şi în primul rînd le-a dezodorizat. Cele mai mari depozite de coprolite (aşa se numesc excrementele pietrificate) au fost descoperite în Anglia, în apropiere de Yorkshire, şi în Germania. În aceste ţări coprolitele sînt exploatate şi folosite de multă vreme. Măcinate, coprolitele s-au dovedit un admirabil îngrăşămînt.

Oricît ar părea de ciudat, aceasta nu este unica posibilitate de utilizare a coprolitelor. Datorită faptului că în ele se întîlnesc oase de sepie puternic cimentate (pungile de cerneală ale unor moluşte fosile), solzi de peşte şi oase nedigerate, suprafaţa coprolitelor cînd este şlefuită prezintă un desen frumos. Excrementele fosile ale ihtiozaurilor devin astfel obiecte de podoabă, din ele confecţionîndu-se diferite figurine, broşe, mărgele ş.a. Timpul săvîrşeşte adesea transformări imprevizibile, iar capriciile modei feminine nu au limite.

Dinţi în mişcare


Dacă aţi fi rugaţi să indicaţi cele mai importante organe ale corpului, nu mulţi dintre dumneavoastră şi-ar aminti de dinţi. Şi totuşi, dinţii îndeplinesc o funcţiune de mare importanţă. Cu ajutorul dinţilor adesea este ucisă prada, este apucată şi apoi mărunţită hrana. Din această cauză, pentru animalele sălbatice pierderea dinţilor înseamnă pieirea. Chiar şi pentru om, care a învăţat să confecţioneze proteze dentare şi care este omnivor, pierderea propriilor dinţi nu este lipsită de consecinţe.

Dinţii prezintă importanţă în egală măsură la carnivore şi la ierbivore. Renumitul vînător indian Jim Corbet descrie cîteva cazuri cînd pierderea unui singur colţ sileşte pe tigru să atace animalele domestice şi chiar omul, întrucît el nu mai poate să înfrunte in asemenea condiţii marile copitate sălbatice (hrana lui de predilecţie).

Incontestabil că cei mai solicitaţi sînt dinţii rozătoarelor ; în asemenea condiţii pînă şi dinţii cei mai ascuţiţi, turnaţi din cel mai rezistent metal s-ar toci cu uşurinţă. Soluţia nu este decît una — creşterea. Şi într-adevăr, la rozătoare dinţii din faţă prezintă o creştere continuă şi încă atît de rapidă încît lipsind animalul de o hrană solidă, dinţii încetează să se mai tocească şi ajung la dimensiuni incredibile, făcînd din purtătorul lor, practic, un infirm. La şobolani incisivii cresc cu 3 cm pe lună. Dacă nu s-ar toci, fiecare incisiv ar atinge lungimea de 70—100 cm la bătrîneţe.

Durata de viaţă la elefant este limitată de starea dinţilor lui, întrucît în libertate el se hrăneşte cu material vegetal, relativ grosier, pe care îl sfărîmă şi-l triturează cu ajutorul molarilor. Elefantul are în total două perechi de dinţi activi : una pe maxilarul superior, alta pe maxilarul inferior. Pe lîngă aceasta, pe fiecare maxilar există cîte cinci perechi de muguri dentari. Cînd dinţii funcţionali se tocesc ei cad, iar în locul lor cresc alţii noi, pînă cînd se toceşte şi ultima pereche de dinţi — cea de-a şasea. Posibilităţile de hrănire ale elefantului se înrăutăţesc treptat, ceea ce duce la moartea lui.

Extrem de mare este importanţa dinţilor în viaţa peştilor prădători. La rechin întreaga suprafaţă internă a maxilarelor este presărată cu dinţi. Dinţii sînt aşezaţi în şiruri regulate şi îndoiţi cu tăişul îndărăt, ceea ce permite să apuce viguros prada. Cele mai solicitate sînt şirurile anterioare de dinţi, care se şi tocesc mai repede. Şi rechinii ar avea de suferit dacă dinţii lor  „din faţă" nu ar fi înlocuiţi cu alţii noi. La rechini dinţii se deplasează în tot cursul vieţii. Umăr la umăr, ca soldaţii la atac, şir după şir îşi desfăşoară înaintarea lentă dar implacabilă, avansînd pas cu pas spre marginea anterioară a maxilarului. Şirurile anterioare de dinţi vechi, tociţi, ies treptat din cavitatea bucală şi cad, locul lor fiind ocupat de şirurile următoare. După ce au lucrat cu nădejde ajungînd tociţi la limită şi aceşti dinţi părăsesc cavitatea bucală, cad şi eliberează locul pentru eşaloanele următoare. Şi aşa în tot cursul vieţii. La o serie de rechini fosili dinţii nu cădeau ceea ce făcea ca la bătrîneţe partea anterioară a botului lor să fie în întregime acoperită de dinţi. Capacitatea de deplasare a dinţilor la rechini permite posesorilor lor să-şi păstreze pînă la adînci bătrîneţe „în stare de funcţionare" teribila lor armă.

Dacă dinţii sînt destinaţi doar pentru triturarea hranei, nu este neapărat necesară prezenţa lor în cavitatea bucală. Uneori este chiar mai avantajos ca ei să părăsească zona formării lor deplasîndu-se în regiuni mai îndepărtate. Ciprinidele au o gură fără dinţi dar în schimb prelucrarea primară a hranei are loc în faringe unde există numeroşi dinţi.

La unii peşti prădători precum şi la o serie de chelonieni marini dinţii au migrat în esofag. Aceştia nu sînt de fapt dinţi propriu-zişi ci ţepi ascuţiţi şi destul de lungi care împiedică prada vie de a evada din stomac. Esofagul presărat cu numeroşi ţepi aminteşte în mare măsură de pielea unui arici sau a unei echidne. Ţepii sînt toţi orientaţi cu tăişul spre regiunea stomacului, din care cauză prada se poate mişca doar în acest sens. Astfel, calea de ieşire este definitiv ferecată.

În absenţa unor dinţi proprii sînt necesare proteze. La păsări hrana este mărunţită cu ajutorul unor pietricele. În stomacul muscular cu pereţi groşi şi posedînd o forţă considerabilă, grăunţele ajunse printre pietricele sînt triturate cu uşurinţă, ca între pietre de moară. Pietricelele în stomacul păsărilor sînt un lucru obişnuit. Cine nu le-a observat, curăţind de măruntaie o găină ? Şi totuşi fenomenul acesta este încă nelămurit. Ce îndeamnă păsările să înghită pietre ? Evident că nu senzaţia de foame. Cum ştiu păsările că pietrele din stomacul lor s-au tocit şi trebuie înlocuite cu altele noi ? Cum se orientează ele alegînd dintr-un morman de nisip tocmai pietricelele cu un grad sporit de duritate ? Răspunsuri precise la toate aceste întrebări nu există încă.

Nu numai păsările înghit pietricele. Pietre de 350—500 g sînt găsite adesea în stomacul balenelor, focilor şi morselor. Aceste pietre sînt expulzate pe cale bucală, din cînd în cînd, iar pe locurile de odihnă ale pinipedelor se acumulează adevărate „zăcăminte la zi" de pietre aduse din fundul mării, de parcă animalele ar fi vrut să creeze pe ţărm un adevărat muzeu geologic în aer liber.

Oamenii de ştiinţă n-au stabilit încă de ce mamiferele marine îşi încarcă tubul digestiv cu asemenea povară ciudată. Ca şi la păsări, s-ar putea ca pietrele să servească la triturarea fragmentelor solide din hrană : cochiliile de moluşte şi învelişurile chitinoase ale artropodelor. Sau poate că reprezintă doar un mijloc de combatere a paraziţilor intestinali care infestează aceste animale.

Deseori pietrele sînt „consumate" în acele perioade cînd animalele nu mănîncă vreme îndelungată. De aci şi ipoteza că înghiţirea de pietre împiedică atrofia stomacului (atrofie înseamnă reducerea dimensiunilor unui organ sau a unui ţesut, însoţită de pierderea funcţiilor acestuia). Cu alte cuvinte stomacul nu este lăsat să lenevească !

Nu este însă exclus faptul că la mamiferele marine înghiţirea de pietre nu este legată de procesele de digestie. O serie de oameni de ştiinţă consideră că pietrele devin indispensabile cînd animalele se hrănesc din abundenţă şi se îngraşă considerabil. Greutatea lor specifică medie scade şi plonjarea devine din ce în ce mai dificilă. Nu este exclus ca în vederea sporirii propriei lor greutăţi peregrinii mărilor să fie siliţi să „ia la bord" balast — cu alte cuvinte să înghită diferite pietre. Cantitatea de balast din stomacul unei foce poate ajunge la 11 kg pietre.

Nu întotdeauna dinţii s-au dovedit cel mai reuşit instrument şi în acest caz natura i-a înlocuit fără menajamente cu mijloace tehnice perfecţionate. Numeroase gasteropode prosobranhiate se hrănesc cu moluşte, destul de voluminoase chiar, învelite într-o cochilie rezistentă. Pentru a roade această cochilie cu ajutorul radulei ar fi necesare săptămîni sau chiar luni, în această operaţie trebuind să intervină şi o tocire rapidă a radulei. Or, la aceste gasteropode dinţii sînt supliniţi de salivă — de fapt o soluţie 4% de acid sulfuric. Fenomenul nu este deloc neobişnuit : celulele glandulare din stomacul omului secretă şi elimină acid clorhidric, de ce moluştele să nu posede acid sulfuric ?

Acidul de care dispun gasteropodele este atît de puternic, încît picăturile de salivă căzute pe marmură produc efervescenţă şi dizolvă cu uşurinţă cochiliile moluştelor. Atacîndu-şi prada gasteropodul secretă o picătură de salivă care solubilizează un mic fragment de cochilie. Apoi, prădătorul curăţă şi lărgeşte orificiul cu ajutorul radulei şi introducînd trompa în interior îşi înghite victima rămasă fără apărare.

Nu întotdeauna este suficientă mărunţirea hranei pentru ca ea să treacă cu uşurinţă prin faringe. Alături de secţia mecanică s-a consolidat treptat şi o brigadă chimică — glande salivare mici şi mari. Saliva îndeplineşte numeroase funcţii importante, principală fiind însă umectarea bolului alimentar fără de care nu se face trecerea prin esofag. Cine a urmărit broaştele ţestoase europene de mlaştină s-a putut convinge de rolul mucusului. Broaştele ţestoase de mlaştină nu au glande salivare, întrucît ele îşi consumă prada în apă. În schimb pe uscat ele sînt total neajutorate : hrana complet uscată, neumectată de salivă sau apă, nu poate trece prin faringe.

Saliva majorităţii animalelor conţine substanţe (enzime) care exercită o primă acţiune chimică asupra hranei înghiţite. Dezvoltînd ulterior aceste însuşiri, natura a făcut saliva întrucîtva toxică. Căci pe mucoasa umedă a gurii, pe resturile alimentare rămase printre dinţi s-ar putea dezvolta puzderie de microorganisme, din care majoritatea dăunătoare pentru organism.

De regulă, dacă natura iniţiază nişte experienţe cu otrăvuri, nu se opreşte la jumătatea drumului şi creează neapărat ceva care poate provoca groază. Un exemplu îl constituie şerpii veninoşi a căror muşcătură poate fi mortală chiar pentru om.De unde provine veninul de şarpe ? Veninul nu este nimic altceva decît saliva şarpelui. Veninul este elaborat de glande salivare uşor modificate al căror conduct se deschide într-un canal ce traversează dintele. Veninul se eliberează numai în momentul muşcăturii prin presiunea exercitată pe o pungă specială situată la baza dintelui şi pătrunde în întregime în plagă.

Unii şerpi au reuşit să-şi perfecţioneze cumplita lor armă. Cobrele şi alţi şerpi africani au „învăţat" să scuipe la ţintă, aceasta ca să nu uităm că veninul e de fapt salivă. Dinţii lor veninoşi sînt puţin altfel structuraţi în comparaţie cu dinţii speciilor înrudite. Canalul prin care este proiectat veninul nu se deschide chiar la vîrful dintelui ci destul de departe de vîrf (probabil că aşa e mai comod să scuipe !) şi este prevăzut cu un orificiu în formă de pîlnie. La o muşcătură superficială veninul nici nu ajunge în plagă, în schimb cînd este scuipat el se dispersează în mici picături, împroşcat fiind în evantai. Astfel, pe măsura creşterii distanţei de proiectare a veninului, creşte aria de împroşcare. Şerpii scuipă cu o adevărată virtuozitate şi la mare distanţă, aproape la 4 m. O asemenea bătaie lungă se explică prin faptul că în timpul scuipării şerpii asociază forţa de presiune a veninului asupra pereţilor pungii cu inerţia mişcării în momentul expulzării veninului, ei proiectînd puternic şi brusc capul înainte. Dacă veninul ajunge în ochi, pe mucoasa nazală sau în cavitatea bucală la animale mici, acestea pier. Această armă de acţiune la distanţă este mult mai eficientă decît la majoritatea şerpilor veninoşi.

Secreţia salivară nu este toxică numai la şerpi. În Oceanul Pacific în regiunea insulelor Fidji, Noua-Guinee şi Samoa trăiesc nişte moluşte gasteropode — Conus, cu cochilii lungi şi foarte frumoase, de aproximativ 15 cm. Apucarea cu mîna a unei asemenea moluşte vii este foarte primejdioasă, căci ea neapărat îşi va înfige dinţii ascuţiţi ai radulei. Veninul de Conus, în special al exemplarelor mari este foarte toxic, avînd un efect fatal pentru om.    

Descifrarea unei taine milenare


Şi oamenii primitivi cunoşteau faptul că hrana ajunsă în stomacul omului şi animalelor este digerată. Tranşînd carnea animalelor ucise, ei, fără îndoială, examinau şi conţinutul stomacului. Şi astăzi puţine gospodine rezistă tentaţiei de a afla ce a mîncat ştiuca la prînz şi dacă într-o pipotă de găină nu se ascunde ceva interesant printre pietricele şi nisip. Vînătorii, eviscerînd animalele vînate, găseau în stomacul şi intestinul lor în loc de carne, ierburi şi seminţe, o pastă omogenă. Se creează impresia că hrana este supusă unui proces de prelucrare, respectiv de fierbere.

Abia mai tîrziu s-a aflat cum se desfăşoară acest proces. Hrana consumată nu se modifică sub acţiunea căldurii : în stomacul celor mai „fierbinţi" homeoterme temperatura nu trece de 38—43° C ; o asemenea temperatură este total insuficientă. Digestia se realizează cu ajutorul sucurilor digestive, care conţin fermenţi speciali.

Tractusul gastro-intestinal la om şi animale reprezintă un laborator chimic complex. Hrana odată pătrunsă aci este triturata, amestecată cu diferite sucuri digestive şi treptat transferată dintr-un sector în altul. În fiecare sector masa alimentară este menţinută exact atîta timp cît este necesar pentru prelucrarea ei, în fiecare sector fiind supusă acţiunii diferitelor substanţe. Pe măsura digerării, adică descompunerii substanţelor complexe în altele mai simple (proteinele — în aminoacizi, lipidele — în glicerina şi acizi graşi, hidrocarbonaţii — în monozaharide), are loc şi absorbţia lor. Tot ce nu poate fi digerat şi utilizat de organism se elimină.

Elucidarea acestui proces a întîmpinat numeroase dificultăţi. Abia la sfîrşitul veacului trecut marele om de ştiinţă rus Ivan Petrovici Pavlov a realizat un studiu amănunţit al activităţii principalelor glande digestive. S-a dovedit că numărul glandelor digestive este destul de mare şi, în special, că pentru fiecare tip de hrană ele elaborează sucuri digestive de compoziţie determinată. Pentru aceste cercetări, academicianul Pavlov a primit cea mai înaltă distincţie internaţională — Premiul Nobel. Se părea că principala taină a digestiei fusese dezvăluită. Bucuria a fost însă prematură. Nimeni n-a reuşit să reproducă în eprubetă întregul proces al digestiei, punînd în contact hrana cu diferite sucuri digestive administrate în succesiunea stabilită pentru procesele ce se desfăşoară în vivo. În eprubetă hrana era digerată, este drept, dar într-un ritm extrem de lent, incomparabil mai lent faţă de cel propriu tractusului gastro-intestinal.

Recent, oamenii de ştiinţă au reuşit să descifreze şi această taină. A fost pus în evidenţă un fapt uimitor : hrana care vine în contact cu pereţii intestinali se digeră incomparabil mai repede decît în interiorul masei alimentare. Ceva similar se petrece la prepararea hranei într-o tigaie : partea care vine în contact nemijlocit cu pereţii tigăii se prăjeşte mult mai rapid. În acest din urmă caz, fenomenul este explicabil întrucît pereţii tigăii sînt mult mai fierbinţi decît restul. De ce însă peretele intestinal, deloc fierbinte,   accelerează procesul   de digestie ?

În primul rînd a fost necesar să se stabilească cu certitudine dacă peretele intestinal accelerează digestia. Pentru a demonstra aceasta a fost efectuată următoarea experienţă. Într-una din două eprubete conţinînd un amestec identic de amidon şi amilază (enzimă care hidrolizează amidonul), a fost introdus un fragment de intestin prelevat de la un animal recent sacrificat. În această eprubetă procesul de hidroliză a amidonului s-a accelerat. S-a confirmat deci că peretele intestinal accelerează digerarea hranei. Cum se produce însă acest lucru ?

A fost efectuată o altă experienţă. Într-o eprubetă conţinînd soluţie de amidon a fost introdus pentru un timp determinat un fragment de intestin. S-a pornit de la ideea că dacă intestinul conţine anumite substanţe care accelerează digestia, aceste substanţe vor trece în eprubetă. Dar digestia se desfăşura în continuare într-un ritm lent.

Poate că presupusa substanţă n-a apucat să difuzeze în cantitate satisfăcătoare din fragmentul analizat. Şi atunci a fost iniţiată o nouă experienţă. Din intestinul unui animal recent sacrificat s-a preparat un extract. În extract precis că va trebui să treacă şi presupusa substanţă ! Dar adăugarea de extract în eprubetă conţinînd amestecul de amidon şi amilază nu stimulează hidroliză. Deci, în peretele intestinal nu există nici un fel de substanţe necesare digestiei. Care este în acest caz explicaţia ?

Enigma a fost rezolvată pe neaşteptate. Digestia este înlesnită de însăşi structura peretelui intestinal. La suprafaţa celulelor epiteliului intestinal, orientate spre lumenul intestinului există numeroase excrescenţe ultramicroscopice. Fiecare celulă este prevăzută cu aproximativ trei mii de asemenea excrescenţe. Datorită acestui fapt aria întregii suprafeţe intestinale este foarte mare. Pe această suprafaţă uriaşă sînt adsorbite, respectiv fixate, un mare număr de enzime, care îndeplinesc rolul unor catalizatori, accelerînd reacţiile chimice. Enzimele interacţioneaza chimic cu participanţii la reacţie, după care îşi refac din nou integritatea chimică. Iată de ce cantităţi extrem de mici de catalizatori pot provoca o creştere considerabilă a vitezei reacţiilor chimice.

Incontestabil că la nivelul peretelui intestinal, unde concentraţia de enzime este de multe ori mai mare decît în interiorul masei alimentare, digestia decurge foarte intens. Cantitatea totală de enzime este destul de mică dar ele pot fi folosite de repetate ori. Important este faptul că la nivelul peretelui intestinal enzimele se află în concentraţii foarte ridicate, ceea ce facilitează accelerarea proceselor de digestie chiar în cantităţi extrem de mici.

Hrana este digerată deci, în două etape. Într-o primă etapă procesul are loc în interiorul masei alimentare, ce se deplasează în lungul tractusului gastro-intestinal. La o concentraţie relativ redusă de enzime, aci are loc doar o fragmentare a bolurilor alimentare şi scindarea lor în macromolecule. Cea mai mare parte a digestiei şi hidroliză diferitelor molecule are loc într-o a doua etapă ce se desfăşoară în vecinătatea peretelui intestinal.

Digestia parietală, cum a fost denumită de oamenii de ştiinţă, asigură organismului o serie de avantaje, în primul rînd, viteze mari de digestie cu folosirea unor cantităţi infime de enzime. În al doilea rînd, economisirea enzimelor digestive. Enzimele adsorbite la nivelul peretelui intestinal se păstrează şi servesc vreme îndelungată organismul, în timp ce enzimele ajunse în centrul masei alimentare sînt evacuate împreună cu resturile nedigerate de hrană şi astfel sînt pierdute pentru organism. Şi în sfîrşit, în al treilea rînd, hrana integral digerată, putînd fi absorbită în sînge este situată exact pe locul unde survine absorbţia — chiar la nivelul peretelui intestinal. Acest fapt accelerează şi ameliorează considerabil absorbţia.

Descoperirea făcută a îngăduit descifrarea unei alte taine. De multă vreme medicii au observat că uneori la om, în anumite afecţiuni, unele glande digestive aproape că-şi întrerup activitatea fără ca bolnavii să observe acest lucru şi fără ca să fie influenţat pe această cale procesul de digestie. Cum se realizează totuşi în aceste condiţii procesul de digestie ? întrebarea a găsit în prezent răspuns. Cantităţi infinitezimale de enzime eliberate de glandele bolnave sînt adsorbite pe peretele intestinal, se acumulează şi se conservă, ceea ce în ultimă analiză determină digerarea normală a hranei.

Cu ce se hrăneşte vaca ?


O întrebare care va trezi, fără îndoială, nedumerire. Nu numai oameni lipsiţi de orice contact cu agricultura dar şi copiii mici ştiu perfect de bine că vaca se hrăneşte cu iarbă. Şi totuşi nu vă grăbiţi să daţi un asemenea răspuns : rumegătoarele, inclusiv vaca, nu pot fi considerate animale ierbivore propriu-zise.

După cum se ştie, în compoziţia plantelor intră o mare cantitate de celuloză, din care sînt alcătuite toate membranele celulare. Pentru folosirea celulozei ca material nutritiv şi pentru a ajunge la substanţele extrem de valoroase zăvorite în interiorul celulelor, este absolut necesară o enzimă capabilă să hidrolizeze celuloza. Oricît ar părea de ciudat la prima vedere, glandele digestive ale vacii nu elaborează o asemenea enzimă. Şi de altfel nici un animal, inclusiv carii de scoarţă şi sfredelitorii care se hrănesc exclusiv cu lemn, deci cu celuloză compactă, nu posedă o asemenea enzimă. Animalele adaptate la consumul unei hrane vegetale grosiere, n-o prelucrează prin mijloace proprii ci recurg la ajutorul miriadelor de microorganisme ce populează tractusul lor gastro-intestinal.

Activitatea unei asemenea populaţii microbiene a fost cel mai bine studiată la vaci. Această populaţie se localizează într-un compartiment special al stomacului numit ierbar. Într-un cm cub  de conţinut al ierbarului trăiesc 15—20 miliarde microorganisme. Ele se şi hrănesc cu iarba care ajunge în stomacul vacii. Consumînd-o aproape integral, microorganismele prezintă o dezvoltare luxuriantă şi se înmulţesc fără încetare. Celuloza din iarbă este transformată în corpul microorganismelor în substanţe asemănătoare amidonului şi glicogenului, iar proteinele vegetale se transformă în proteină microbiană.Soarta ulterioară a noilor generaţii de microorganisme nu este deloc complicată, ele fiind digerate cu uşurinţă în segmentele următoare ale stomacului şi  intestinului, iar glucoza, aminoacizii, acizii graşi şi alte substanţe elaborate de ele sînt absorbite în sînge fără alte transformări. Microorganismele constituie deci principala sursă de substanţe nutritive fundamentale, în această ordine de idei vaca trebuie considerată nu ierbivoră ci ,,microbivoră".

Fireşte, se ridică următoarea problemă : dacă noi nu hrănim vaca ci microorganismele ce trăiesc în ierbarul ei, dacă în ultimă analiză noi furnizăm materie primă pentru o fabrică microbiană, nu s-ar putea oare ca furajele naturale să fie înlocuite cu altele artificiale ? Această problemă nu este lipsită de perspective. Punctul nevralgic al producţiei de carne, lapte, lînă şi alte produse, constă în insuficienta asigurare a agriculturii cu furaje bogate în proteine. În organismul animalelor proteinele nu pot lua naştere din compuşi anorganici. Animalele agricole îşi acoperă întregul necesar de proteină pe seama plantelor care pot sintetiza proteina din diferite substanţe azotate anorganice. Şi totuşi, plantele furajere, cu excepţia culturilor de leguminoase, sînt sărace în proteine, ceea ce reprezintă o mare deficienţă. Pentru producerea unei tone de carne este necesară o cantitate mult mai mare de furaje sărace în proteină în comparaţie cu furajele cu conţinut proteic ridicat. Dacă în furaj există o cantitate scăzută de proteină, organismul o foloseşte integral, în schimb celelalte substanţe nutritive conţinute în furajul respectiv sînt incomplet asimilate. În acest sens, pentru obţinerea unui spor de greutate satisfăcător este necesar un enorm consum de furaje, intrucît o parte din acestea sînt irosite. Iată de ce de multă vreme oamenii de ştiinţă caută noi înlocuitori de proteine.

În prezent au şi fost create asemenea substanţe. Una din ele este ureea sau carbamida. Pentru organism ureea nu este o substanţă complet străină. În procesul scindării obişnuite a proteinelor apare o  substanţă foarte toxică — amoniacul, care este inactivat de ficat şi care sub formă de uree este eliminat din organism. Administrarea carbamidei în hrana animalelor a început încă în 1959. Ajungînd în ierbarul rumegătoarelor, carbamida este hidrolizată în amoniac, din care microorganismele sintetizează proteine. Volumul enorm al ierbarului, atingînd uneori 100 L, permite sinteza unor cantităţi apreciabile de proteine. O tonă de carbamida asigură un spor de 8—10 000 L lapte sau de 1,8—2,1 tone carne sau de 120 kg lînă. Folosirea carbamidei în hrana animalelor trebuie strict reglementată. Ea nu trebuie administrată în cantităţi excesiv de mari întrucît microorganismele nu reuşesc în acest caz să folosească integral amoniacul ce se formează, ceea ce duce la fenomene de intoxicaţie. Carbamida nu trebuie administrată separat de alte furaje întrucît microorganismele ce trăiesc în ierbar necesită pentru sinteza proteinelor o cantitate determinată de energie, ce se obţine pe seama folosirii de celuloză, amidon şi zaharuri. În afară de aceasta, pentru sinteza proteinei sînt absolut necesare vitaminele A şi D, sulf, fosfor, cobalt şi alte substanţe minerale.

Folosirea ureei ca adaos nutritiv nu reprezintă un fenomen neobişnuit. Ca în multe alte cazuri, cu mult înaintea omului natura a „intuit" acest lucru. Animalele de deşert care trăiesc în condiţii foarte aspre şi sărace, întîmpinînd permanent un deficit acut de apă şi hrană, s-au deprins să utilizeze deşeurile metabolismului proteic. La cămilă în perioada de inaniţie ureea nu este aproape deloc eliminată la nivelul rinichilor ci rămîne în organism, trecînd în stomac, la fabrica microbiană, unde serveşte ca materie primă pentru sinteza proteinei.Introducerea pe scară largă a ureei în practica agricolă este limitată de marea ei toxicitate. În absenţa unui control foarte riguros în legătură cu folosirea ureei, sînt posibile fenomene de intoxicaţie în masă a vitelor. Din această cauză, în prezent se desfăşoară cercetări în vederea descoperirii unor înlocuitori proteici mai inofensivi.

Au fost elucidate cauzele care duc la intoxicaţia animalelor în a căror hrană se adaugă ureea. În ierbarul rumegătoarelor există o enzimă — urează — care hidrolizează foarte rapid ureea ajunsă în stomac. Amoniacul ce se formează în aceste condiţii constituie un inhibitor al microorganismelor. Nutriţia lor încetează şi în acest timp amoniacul ce se acumulează în cantităţi apreciabile pătrunde în sînge şi intoxică animalul. Deci, pentru a feri vita de intoxicaţie este absolut necesară fie crearea unor condiţii care să împiedice urează să realizeze procesul de hidroliză, fie intensificarea activităţii microorganismelor.

Recent au fost aprobaţi doi noi înlocuitori de proteină : fosfatul de uree şi glucozilureea. După părerea oamenilor de ştiinţă, introducerea fosforului în molecula de uree ar inhiba acţiunea ureazei şi ar neutraliza amoniacul format. Introducerea hidrocarbonatului în molecula de uree (în cazul celui de-al doilea înlocuitor proteic) trebuie sa asigure microbilor elemente nutritive, cu alte cuvinte să furnizeze energia necesară sintezei de proteină din uree. Ambele substanţe s-au dovedit incomparabil mai puţin nocive decît ureea, iar folosirea lor a dat rezultate admirabile. Există şi alte mijloace de folosire a înlocuitorilor proteici. Microorganismele pot fi cultivate la ferme specializate şi apoi administrate în hrana animalelor. Acest proces este mai costisitor, mai complex şi mai puţin eficient ; în schimb, total inofensiv şi permite ameliorarea nutriţiei nu numai la rumegătoare. În laboratorul prof. L. D. Petrov, pe seama dezvoltării microorganismelor pe mediu de cartof îmbogăţit cu carbamida, cantitatea de proteină din mediu creşte de 3 ori într-un interval de 48 ore. Acest furaj, bogat în substanţe proteice, poate fi administrat cu succes în hrana porcilor.Astfel, o particularitate interesantă a digestiei la rumegătoare a dus pe oamenii de ştiinţă la ideea de a îmbogăţi furajele naturale cu proteine pe seama microorganismelor. Speranţa ca într-un viitor nu prea îndepărtat cea mai mare parte din furajele destinate creşterii animalelor să nu mai fie produse pe cîmp ci în secţii uzinale specializate, este pe deplin îndreptăţită.

Diversitatea „vaselor de gătit"


La organismele monocelulare nu există „vase" speciale pentru prepararea hranei. În jurul hranei înghiţite se formează o vacuolă digestivă, un „vas" temporar, care dispare după   terminarea   digestiei. Cu totul alta este situaţia la animalele pluricelulare. Primele vieţuitoare pluricelulare apărute pe pămînt — polipii şi meduzele — nu sînt altceva decît nişte ... vase de gătit. Asemănarea nu este doar exterioară ci de esenţă. Ele seamănă în mare măsură cu o pungă, cu un săculeţ alcătuit din două straturi de celule, prevăzut cu un orificiu prin care pătrunde hrana şi sînt eliminate în exterior toate resturile nedigerate.

Hrana ajunsă în „vasul de gătit" este supusă acţiunii unor substanţe speciale secretate, de anumite celule, acţiune care se soldează cu un fenomen de predigestie şi de fragmentare a hranei. Aceste fragmente sînt încorporate în celulele peretelui interior şi digerate în continuare. Evident că nu fiecare celulă din pereţii „căzănelului" poate ajunge la bucăţica dorită, dar celulele nefiind egoiste îşi împart masa cu vecinii lor flămînzi.

De altfel, la aceste animale, celulele nu sînt aşezate odată pentru totdeauna ci „curg" parcă, extrem de încet însă, schimbîndu-şi astfel amplasarea. S-ar putea ca celulele ajunse la saturaţie, după ce au acumulat rezerve de substanţe nutritive, să fie date la o parte de celulele flămînde.

Lucrurile s-au complicat şi mai mult cînd au apărut organismele superior organizate. Digestia hranei fusese deja însuşită şi nu mai provoca dificultăţi deosebite. În schimb, problema difuzării substanţelor nutritive în fiecare celulă a corpului nu era încă rezolvată. Într-o primă etapă, această funcţie a fost preluată de tubul digestiv. Simplificînd lucrurile s-ar putea afirma că intestinul se străduia să se „întindă" pînă la fiecare celulă a corpului.

Aşa au apărut turbelariatele cu intestin ramificat, de volum enorm, cu aspectul unui arbore stufos, în jurul căruia se structurează restul corpului. Datorită acestui sistem toate celulele corpului sînt sătule. Sistemul de difuzare care ocupă aproape 4/5 din volumul corpului este însă prea greoi şi ulterior natura n-a mai urmat această cale, separînd strict funcţia de digestie de cea de aprovizionare. Natura este plină de contraste. Concomitent cu „aprobarea" de funcţionare pentru nişte organe digestive enorme, a fost făcută şi încercarea de a se renunţa total la ele. Şi de fapt, la ce sînt necesare organele digestive ? Nu este mai simplu ca hrana să fie stropită cu fermenţi digestivi şi după un interval determinat de timp, necesar digestiei, să fie absorbite direct substanţele nutritive ?

Tot în grupul turbelariatelor există şi unele specii extrem de mici, complet lipsite de intestin. Unicul lor organ digestiv este faringele care secretă un suc digestiv în contact cu prada şi apoi absoarbe hrana semidigerată. Faringele este alcătuit din celule digestive parenchimatoase, lipsite de membrană şi neseparate unele de altele prin pereţi despărţitori. Ca în corpul unei amibe uriaşe pătrund în aceste celule particulele nutritive, unde sînt definitiv digerate. Datorită faptului că aceste animale sînt extrem de mici, restul celulelor corpului ajung şi ele să se hrănească cumva.

Ideea de a scoate bucătăria cu întreaga ei garnitură de vase murdare şi sumedenie de deşeuri alimentare, în afară, s-a dovedit foarte reuşită şi numeroase animale utilizează cu succes această metodă originală. Deosebit de frecvent recurg la această metodă larvele miniaturale ale insectelor, ce trăiesc în ţesuturile diferitelor animale şi plante. Cu nişte mandibule delicate este greu de croit drum prin ţesuturi vii. Secreţia de sucuri digestive înlesneşte considerabil această operaţie. Celulele înconjurătoare sînt „topite" şi larva înghiţind hrana gata preparată se deplasează încet-încet înainte.

Metoda este folosită şi de către insectele adulte care introduc un stilet ascuţit în frunze sau alte organe ale plantei şi odată cu acesta şi fermenţi digestivi, sub acţiunea cărora are loc distrugerea structurilor celulare şi hidroliză amidonului şi polizaharidelor în monozaharide. Amatorii de dulciuri sorb cu nesaţ dulceţurile fabricate. Insectele care preferă o hrană mai modestă, îşi înfig stiletul în confraţi sau în alţi indivizi infiltrîndu-le sub tegument o picătură de ferment.
 
Scoaterea bucătăriei în aer liber s-a dovedit convenabilă şi pentru animalele mari. În toate oceanele globului terestru trăiesc stele de mare. Aceste splendide şi lente vieţuitoare sînt nişte prădători feroci. Hrana lor preferată sînt stridiile. În bancurile de stridii stelele de mare întreprind jafuri de proporţie. Multă vreme a rămas o enigmă modul în care o stea de mare greoaie poate deschide valvele solid fixate ale stridiilor. Recent a fost studiat comportamentul stelelor de mare. S-a stabilit că ele nici nu se străduiesc să deschidă valvele stridiilor cu forţa ci procedează mult mai simplu. Întorcîndu-şi stomacul pe dos, steaua pîndeşte  momentul cînd stridia  între-deschide cochilia. Este suficientă o crăpătură cît de mică, de un milimetru lăţime de pildă, pentru ca stomacul stelei de mare să pătrundă în căsuţa moluştei. Fără nici un fel de alte inconveniente steaua îşi devorează prada chiar la „domiciliul" acesteia. Iar  cînd moluscă moare şi valvele ei se deschid de la sine, nu este greu de „lins" întreaga suprafaţă interioară a cochiliei.

O serie de animale renunţă la prepararea prin mijloace proprii a hranei şi caută o „cantină" comodă sau un „mic restaurant" ieftin unde mănîncă permanent. Este vorba de helminţi — paraziţi intestinali. Aceste vieţuitoare nocive şi dezgustătoare nu s-au preocupat de crearea unor organe digestive. Mai bine zis ele au încercat să scape de aceste organe, întrucît strămoşii lor posedau, evident, o serie de asemenea organe.

Paraziţii intestinali preferă să trăiască „pe de-a gata" şi reuşesc cu uşurinţă acest lucru. Aflaţi în intestinul omului sau animalului, ei absorb prin întregul înveliş al corpului hrana gata digerată pe care şi-o pregăteşte gazda.Adaptarea la un asemenea mod de viaţă nu este probabil prea uşoară. Pentru a putea trăi în intestin, paraziţii au trebuit să se obişnuiască să renunţe la oxigen şi să-şi dezvolte o cuticulă rezistentă (o membrană externă) care să-i ferească de a fi digeraţi de sucurile digestive ale gazdei, dar în acelaşi timp să nu-i împiedice să absoarbă hrana gata digerată de aceasta. Paraziţii intestinali nu pot fi socotiţi dealtfel nişte leneşi absoluţi, întrucît absorbţia le solicită un veritabil efort. În lume există şi leneşi mai mari. O anecdotă îl imortalizează pe unul din aceştia.
Unui leneş i s-a oferit o slujbă.
—    Dar ce voi avea de făcut ? s-a interesat el.
—    Nimic complicat — i s-a răspuns — nu vei avea nimic altceva de făcut decît să înmoi găluşte în smîntînă şi să le înghiţi, să înmoi şi să înghiţi...
—    Nu, răspunse leneşul după o clipă de chibzuinţă, să înghiţi... şi să mai şi înmoi... ! şi a refuzat categoric slujba oferită.Asemenea leneşi trăiesc şi în adîncurile oceanelor. Aceştia sînt masculii unor peşti abisali — Ceratias.
 
Multă vreme oamenii de ştiinţă considerau masculii şi femelele de Ceratias drept specii total diferite, atît de deosebiţi sînt unii de alţii. Masculii sînt mult mai mici decît femelele şi sînt lipsiţi de flagel. Devenind adulţi ei pornesc în căutarea unei prietene. Din dragoste pentru viitoarea soţie îşi pierd cu desăvîrşire apetitul, nu mai înghit nimic şi dacă nu-şi găsesc partenera înainte de a-şi epuiza toate rezervele de grăsime subcutanată, pier de foame.

Găsirea partenerei nu este deloc uşoară întrucît Ceratias sînt peşti rari, trăind solitar. Numai puţine femele capturate purtau cu sine masculi. Dacă întîlnirea a avut totuşi loc, masculul se teme în asemenea măsură să nu-şi piardă partenera încît fără a pierde vremea îşi înfige dinţii în vreun locşor mai moale din corpul soţiei şi rămîne astfel atîrnat pe veci. Treptat-treptat el concreşte cu trupul femelei şi  incompatibilitatea  ţesuturilor  străine  nu-l  mai stinghereşte. Concomitent, organele de simţ i se atrofiază ca şi celelalte organe interne, inclusiv tubul digestiv. Doar gonadele continuă să funcţioneze intens. Strictul necesar — oxigenul şi substanţele nutritive — soţul le primeşte de la soţie pe cale sangvină. Leneşul nu este nevoit nici măcar să absoarbă hrana, nici să înmoaie, nici să înghită, ci doar să distribuie uniform în întregul corp hrana primită.

Digestia externă duce adeseori la adevărate ciudăţenii. Dacă acest tip de digestie se instalează la animale cu organe digestive destul de bine dezvoltate se pune în mod firesc întrebarea : la ce mai sînt bune „vasele de gătit" devenite inutile ? Natura nu suportă risipa. Organele inutile trebuie să dispară sau să primească o nouă destinaţie. O asemenea soartă a avut tractusul digestiv al larvelor de Mermis, nematozi paraziţi de talie foarte mică.

Asupra particularităţii digestiei la Mermis   a atras pentru prima oară atenţia cercetătorul german Hans Meissner. El a observat că esofagul larvelor este foarte îngust, pereţii lui fiind lipsiţi de musculatură. Micuţele nematode se hrănesc cu hrană lichidă dar cu greu s-ar putea presupune că un asemenea esofag delicat ar putea servi la absorbţia hranei. Unul din colegii lui Meissner a emis, e drept, ipoteza că hrana este absorbită în esofag ca urmare a unor forţe capilare speciale. Meissner nu se împăca însă cu fizica şi nu credea în forţele capilare. În schimb, el nu se despărţea de microscop şi în cele din urmă a fost răsplătit. Urmărind a nu ştiu cîta oară ciudatul sistem digestiv la Mermis, el a observat absolut întîmplător că la larve esofagul (mermitidele nu au stomac, esofagul continuîndu-se direct cu intestinul) se închide în fund de sac, fără contact cu intestinul şi că în general, intestinul nu are nici intrare nici ieşire. Savantul n-a fost în măsură să explice totuşi cum se hrănesc mermitidele. Abia în zilele noastre enigma a fost dezlegată.

Mermitidele au o digestie externă. În esofagul micilor nematode nu pătrunde nici un fel de hrană. Dimpotrivă, în ţesuturile ce înconjură esofagul sînt fabricate sucuri digestive care treptat difuzează în esofag, iar de aci ajung în exterior. La aceste sucuri se adaugă fermenţii ce se scurg din corpul lor prin canale speciale la nivelul cuticulei — învelişul viermelui. Sucurile digestive digeră ţesuturile gazdei în care trăieşte larva, iar hrana astfel pregătită se absoarbe direct prin cuticulă fiind apoi răspîndită prin sînge în întregul corp. Pentru ce le trebuie în acest caz larvelor un intestin ? S-a dovedit că hrana ajunsă în sînge este numai parţial consumată pentru creştere şi pentru alte necesităţi ale organismului, surplusul trecînd din sînge în intestin. Deci, hrana trece nu din intestin în sînge ca la toate animalele „serioase" ci, complet invers, din sînge în intestin.

Intestinul la mermitide nu este gol. Lumenul lui este ocupat de celule speciale. În aceste celule substanţele nutritive sînt depozitate sub formă de granule proteice şi lipidice. Intestinul larvelor este folosit ca un depozit de alimente. Adulţii încetează să se hrănească, consumînd substanţele depozitate în prealabil pentru elaborarea de produse sexuale şi pentru diferite necesităţi energetice. Fără rezerve corespunzătoare, înmulţirea lor n-ar fi posibilă.

Adeseori şi la animalele superioare, "vasele de gătit" nu sînt folosite conform destinaţiei. La toate mamiferele, sistemul digestiv  începe cu cavitatea bucală, se continuă cu esofagul, stomacul şi o întreagă garnitură de  „vase" :  duodenul,  jejunul, ileonul, cecul, colonul, colonul pelvian şi rectul. La om ele măsoară 8,5 m, iar la animalele ierbivore ajung la lungimi mai mari. Din acest tub se pot secţiona, la nivelul oricărei regiuni, 50-—70 cm, fără ca prin aceasta digestia să aibă de suferit. Numai primii 25—30 cm — duodenul, sînt intangibili. Animalele cărora li s-a extirpat duodenul pier în primele zile după operaţie, iar cele care reuşesc să depăşească aceste prime zile, nu supravieţuiesc mai mult de 1—3 luni. La aceste animale scade considerabil, uneori cu 4°, temperatura corpului, scade apetitul, se manifestă  o  slăbire  treptată,   ajungîndu-se  după 2—3 luni la o pierdere de aproximativ 60% din greutatea iniţială, după care urmează moartea. Oamenii de ştiinţă n-au stabilit încă definitiv în ce constă fenomenuL Sînt admise două ipoteze : fie că excluderea duodenului alterează procesul digestiei, fie că duodenul în afara funcţiei sale digestive, esenţiale, îndeplineşte şi alte funcţii, de o deosebită importanţă pentru organism. Observaţiile pledează în favoarea celei de-a doua ipoteze. Dacă duodenul nu este extirpat în întregime ci se lasă un fragment de 3—4 cm, animalul operat nu moare. Rezultă că nu însuşi traumatismul operator ci absenţa duodenului provoacă moartea animalului. Duodenul poate fi total exclus din procesul digestiei, fără a fi extirpat din organism, hrana urmînd un drum ocolit. Asemenea animale trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Deci, importantă nu este atît participarea la procesul digestiei, ci o altă funcţie. Duodenul apare astfel ca o glandă endocrină care secretă în sînge substanţe de o deosebită importanţă, dar încă necunoscute nouă.

Nu mai puţin interesantă este funcţia protectoare a ficatului la moluştele nudibranhiate. Acesta este un organ foarte voluminos, alcătuit din numeroşi lobi, ai căror canale se unesc într-unui singur care se deschide în stomac. Canalele glandulare ale ficatului străbat întregul corp al moluştei. În zona dorsală ele intră în excrescenţele tentaculiforme şi se deschid în vîrful acestora. Tocmai în aceste locuri în epiteliul canaliculelor se află numeroase coanocite — o teribilă armă de atac şi apărare. Cel mai interesant este însă faptul că nu aparţin propriu-zis moluştelor ci sînt preluate de la polipii hidroizi devoraţi de moluşte. În tractusul digestiv al moluştelor coanocitele nu sînt digerate şi trec în excrescenţele hepatice. În acelaşi timp, ele nu-şi pierd capacitatea de a săgeta cu harpoanele lor otrăvite la cea mai mică atingere a gazdei — moluscă. În felul acesta, arma victimei intră în posesia învingătorului.

Un rol protector cu totul deosebit îndeplineşte intestinul la moluştele cefalopode. La calmari şi caracatiţe chiar în dreptul orificiului anal se deschide canalul pungii cu cerneală. Aceasta este o glandă piriformă care secretă un lichid negru ca cerneala. Cîteva picături de cerneală sînt suficiente pentru a tulbura apa. Acesta este rolul glandei. Moluscă atacată lansează o perdea „de fum" la adăpostul căreia dispare în adîncurile mării. Numeroase moluşte îşi proiectează cernelurile în aşa fel încît acestea nu se amestecă cu apa ci atîrnă în picături uriaşe care amintesc ca formă însuşi corpul moluştei. Şireata moluscă pune parcă în faţa urmăritorului propria sa dublură. Povestea „vaselor de gătit" ar trebui să se încheie aici dacă oamenii de ştiinţă n-ar fi întîlnit o altă ciudată vieţuitoare, care trăieşte în Oceanul Planetar. Este vorba de pogonofore, studiului cărora se acordă în ultimii ani o deosebită atenţie.
 

Pogonoforele au fost descoperite şi studiate relativ recent prin eforturile remarcabilului zoolog leningrădean, A. V. Ivanov. Ca aspect exterior ele amintesc de nişte viermi lungi şi subţiri cu un turban de tentacule la extremitatea cefalică. Numărul tentaculelor variază de la 1 la 220. Uneori tentaculele sînt lipite sub formă de tub sau spirală. Pogonoforele trăiesc, ca în vizuini, în tuburi lungi de construcţie proprie.Pogonoforele sînt fiinţe destul de evoluate. Ele prezintă şi sistem nervos şi sistem circulator închis, numai organe digestive n-au putut fi identificate. Şi cum se descurcă pogonoforele fără aceste organe, n-a explicat încă nimeni pînă în prezent. O ipoteză interesantă, încercînd să lămurească această ciudăţenie, a fost avansată de Ivanov. El consideră că pogonoforele utilizează digestia externă. Cînd prinde o pradă adecvată, animalul se ascunde în tub şi acolo învelind-o strîns cu tentaculele, improvizează o „oală de gătit", în care celulele situate la baza tentaculelor elimină fermenţi digestivi, iar tentaculele înseşi absorb hrana digerată. Este greu de apreciat în ce măsură această ipoteză corespunde realităţii. Neîndoielnic este însă un fapt : digestia la pogonofore este încă una din curiozităţile naturii.

Industria alimentară



A doua jumătate a lunii august. Este cald încă dar se simte apropierea toamnei ; se întunecă mai devreme, iar în zori se ridică o ceaţă deasă. Semnele apropiatei toamne se vădesc pretutindeni : pe fineţe s-au înălţat de mult căpiţele înmiresmate şi o undă aurie a licărit în frunzişul des al mesteacănului... Strînsul recoltelor este în toi. Pe întinsul întregii ţări, peste cîmpii stăruie din zori zumzetul motoarelor. Rafturile magazinelor gem sub povara fructelor şi legumelor, din sud se aduc strugurii timpurii. Deosebit de bine este în aceste zile în pădure. În poieniţele însorite şi la umbra brazilor seculari se simte aroma fructelor coapte, în vîlcele miroase a ciuperci.  În zilele de vineri şi sîmbătă mii de orăşeni cu găleţi şi coşuri se îndreaptă în grupuri spre trenurile ce duc în afara oraşului, iar în ziua de luni peste oraş stăruie miresme alese : gospodinele fac dulceţuri, marinează şi usucă ciuperci.Animalele în acest timp se ocupă şi ele de strînsul recoltei. Fără rezerve, multe dintre ele nu pot supravieţui lunga perioadă de iarnă lipsită de hrană. Animalele au învăţat să-şi facă provizii din timp. De îndată ce se întunecă şi zgomotul motoarelor încetează, din vizuinele lor ies cu precauţii infinite rozătoarele ; şoareci şi hîrciogi cară şi cară în depozitele lor subterane sămînţă aleasă, selecţionată. Pentru  iarnă în fiecare vizuină de hîrciog se vor afla rînduite cu grijă circa 3—4 kg. Cînd vor veni gerurile şi cîmpurile se vor acoperi de zăpadă, micile jivine nu vor fi nevoite să iasă la suprafaţă, căci în vizuină au căldură, hrană şi, mai ales, sînt în siguranţă.

Locuitorii pădurii nu rămîn în urma altora. La marginea unei poieni, în ramurile dese ale unui brăduţ uscat, cineva a întins nişte ciuperci la uscat. Ce fel de ciupercărie este aceasta şi de ce sînt uscate ciuperci în pădure ? Roşcovana neastîmpărată, veveriţa este cea care alergînd mereu prin pădure, ascunde într-o scorbură o nucă sau o ghindă coaptă sau înfige o ciupercă într-o rămurică. Iarna orice rezervă este binevenită !Micul animal vărgat — veveriţa Eutamias are preferinţă pentru nucşoarele de cedru. Numai că rareori micuţul se bucură de strădaniile sale. Nucile cele gustoase sînt pe placul multora dar desfacerea lor din conuri este treabă migăloasă. Mătăhălosul stăpîn al taigalei — ursul — preferă să forţeze cămara veveriţei Eutamias şi să-şi ia micul dejun fără efort. Iar într-un moment de neatenţie chiar cămăraşul poate deveni victima agresorului.

Pe păşunile alpine din Altai cresc ierburi minunate. Aci, odată cu venirea toamnei, apar mici grămăjoare de fîn. Uitaţi-vă atent la aceste stoguri în miniatură. Fînul nu este aşezat oricum, ci stivuit cu grijă. Dintre numeroasele plante de pe păşune sînt alese doar cele mai gustoase şi mai hrănitoare. Stăpînul rezervelor este un mic rozător — Lagomys. Chiar din primele zile de toamnă acest rozător începe strînsul fînului. După ce taie cele mai bune tulpini, le împrăştie şi le usucă, şi apoi le adună în stoguri. Astfel, pentru iarnă este pregătit un fîn de cea mai bună calitate.

Albinele încep să facă rezerve încă din primăvară. De îndată ce solul începe să se încălzească la primele raze ale soarelui şi au apărut primele flori, albinele purced la strînsul nectarului şi la prepararea mierii. Prepararea aceasta nu e deloc uşoară : trebuie ştiut exact cîtă materie primă este necesară, sînt necesari bucătari cu calificare superioară, căci altfel nu iese bine „dulceaţa".  Nectarul recoltat din flori conţine 40—60%  apă.  Albinele trebuie s-o „scadă" în aşa fel încît să nu rămînă mai mult de 20% apă. O familie sănătoasă şi puternică este capabilă să adune într-un sezon 150—250 kg miere, deci 180—350 l de apă au trebuit să fie înlăturaţi, ceea ce nu se face uşor. Dacă vremea este caldă lucrurile merg mai lesne. Cînd temperatura scade, albinele se adună în masă pe faguri şi-i încălzesc cu corpul lor. Mierea finită este turnată într-o celulă specială, care se astupă cu ceară, borcanul cu dulceaţă fiind astfel pregătit. Aci mierea se păstrează pînă cînd va deveni necesară familiei de albine. Şi, dacă este bine preparată, mierea nu fermentează şi nu se zahariseşte.    
 
Oamenii de ştiinţă n-au stabilit încă cu exactitate cum de mierea poate fi conservată ani în şir. De regulă, alterarea diferitelor produse, inclusiv dulceţuri şi conserve, se datoreşte microorganismelor. Acestea sînt distruse printr-o fierbere îndelungată, iar vasele se închid etanş pentru ca microorganismele să nu poată pătrunde din mediul exterior. Albinele conservă mierea fără a recurge la fierbere. Mierea conţine anumite substanţe ce au efect nociv pentru microorganisme. Încă din cele mai vechi timpuri această însuşire a fost folosită de medicina populară în vindecarea rănilor.

Şi mai dificilă este apărarea dulceţii de hoţi. Nu este de mirare că stăpînii îşi apără cu străşnicie avutul. Paza la urdiniş este mereu trează. La cel mai mic semn de primejdie un nor de apărători întîmpină duşmanul şi neprecupeţindu-şi propriile lor vieţi îl înţeapă. Mirosul de ac cu venin, rupt, constituie un semnal de bătălie, un excitant pentru albine, care le aduce într-o stare de furie, încît vai de cel care se va găsi în apropierea stupului. Chiar Moş Martin, greoiul stăpîn al pădurii dă înapoi, uneori, în faţa unui asemenea atac. S-ar părea că nu există forţă care să stea în calea albinelor. Ispita mierii este însă atît de mare încît se găsesc numeroşi îndrăzneţi. Zi şi noapte, pe arşiţă şi ger, cu forţa sau prin viclenie, tîlharii se strecoară spre miere. Primejdioşi sînt cei mai mici — şi anume . insectele. Ele, propriu-zis, nici nu pot fi supravegheate.

Omul combate insectele prin mijloace chimice. Moliile sînt înlăturate prin miros de naftalină. Insectele sînt distruse cu DDT, clorofos şi alte substanţe toxice. Albinele au imaginat o protecţie chimică cu multe mii de ani înaintea omului. În natură există infinit de multe plante otrăvitoare. Albinele le cunosc perfect şi de pe unele din ele culeg nectarul. Nectarul otrăvit poate omorî chiar şi albinele (deşi în general ele sînt mai rezistente), dar în miere adaosul toxic se află în concentraţii inofensive pentru gazde. În schimb, tîlharii care s-au înfruptat din miere pier pe capete. O dezinsecţie făcută la timp asigură familiei de albine rezervele ei de „dulceaţă".

Carnivorelor le este mult mai greu să-şi pregătească rezerve de hrană. Ceva mai mare decît o vrabie, sfrînciocul roşietic înfige în ţepii unor arbuşti, gîndaci, mici şopîrle, broscuţe, şi le usucă la soare. Nu se ştie încă dacă el face acest lucru ca urmare a abundenţei de hrană sau cu intenţia de a strînge rezerve pentru zile negre.Puţini ştiu să prepare adevărate conserve de carne. O metodă originală de depozitare a hranei este proprie viespilor ihneumonide. Propriu-zis, aceste insecte nu se preocupă de sine, ci de progenitură. Larvele mici şi delicate au nevoie de hrană vie, iar mamele lor nu sînt deloc dispuse să-şi piardă vremea dădăcindu-şi şi hrănindu-şi plozii. În acest scop, ele se străduie să asigure progeniturii hrană şi adăpost, evitînd însă orice fel de întîlniri directe.

Adăpostul destinat copiilor nu este greu de construit. Este un soi de „vizuină" a cărei intrare mama o pecetluieşte cu grijă. Mai dificilă este însă problema hranei. Cum se poate păstra proaspătă, oare, „vizuina" neavînd frigider ? Ihneumonidele au învăţat să facă conserve. Găsind o omidă sau un păianjen sau larva acestuia, grijulia mamă se repede la pradă. Rezistenţa este inutilă. Doborîndu-şi victima, învingătoarea înfige stiletul şi lupta este încheiată. Viespea transportă prada în „vizuină", depune pe trupul acesteia unul sau cîteva ouă, pecetluieşte „vizuina" şi... la revedere, dragi copii, descurcaţi-vă cum ştiţi. Prada zace în „vizuină" fără a se altera, pînă cînd din ou iese o larvă. Secretul constă în faptul că aceste conserve sînt vii. Ihneumonidele atacîndu-şi victima le aplică lovitura de graţie nu la întîmplare, ci într-un loc strict determinat. Stiletul străpungînd corpul victimei ajunge pînă la ganglionii nervoşi şi ca dintr-o seringă împroaşcă o picătură de venin ce provoacă paralizia pradei. Unele specii îşi prepară conservele numai din păianjeni. Chiar vieţuitoare atît de periculoase ca tarantulele nu pot evita o asemenea soartă tristă. Pentru a doborî fioroasa pradă şi a o face inofensivă pentru sine şi progenitură viespea pune în primul rînd păianjenul pe spate la pămînt (numai o mamă este capabilă de asemenea spirit de sacrificiu) şi înfigînd stiletul în locul necesar provoacă paralizia ganglionului nervos care comandă activitatea pedipalpilor otrăviţi. Şi apoi învingătoare, fără a se mai grăbi de astă dată, înfige stiletul în pieptul victimei pentru a-i provoca o paralizie generală. Lupta cu păianjenul este atît de grea pentru viespe, încît multe din ele nu se decid să atace singure ci preferă să aştepte ca începutul să-l facă altcineva şi, prinzînd momentul cînd învingătorul caută o vizuină potrivită, să şterpelească conserva gata preparată sau să-şi depună pe ea propriul său ou. Rezerva de hrană este îndestulătoare. Mama îşi depune ouăle în aşa fel, încît larvele devorează în primul rînd acele părţi ale victimei a căror absenţă nu-i provoacă moartea. Prada consumată în proporţie de trei sferturi, este încă vie.Conservele vii se păstrează foarte bine. Ele sînt de calitate superioară şi mai hrănitoare decît cele fabricate de om. Omul nu şi-a însuşit încă un asemenea mod de conservare.

Nu mai puţin originale sînt conservele cu care se hrănesc larvele unor muşte galicole. La aceste muşte raporturile între părinţi şi copii reprezintă cel mai elocvent exemplu de autosacrificiu : drept conservă pentru prunci serveşte trupul mamei.Viaţa acestor insecte se desfăşoară cam în felul următor. Primăvara din ouă eclozează larvele care fără a ajunge vreodată la maturitate dau naştere unei noi progenituri. Larvele nu depun ouă, ouăle rămîn în corpul matern, unde se şi dezvoltă. Din aceste ouă eclozează 8—13 larve extrem de mici care treptat, fără nici o grabă devorează corpul mamei dinspre interior şi nu-l părăsesc decît în momentul cînd nu rămîne decît o exuvie. Descendenţa nu trebuie învinuită de nerecunoştinţa sau cruzime, căci şi în trupul lor, la momentul oportun se vor dezvolta zeci de prunci „delicaţi" cărora mama li se va dărui pînă la epuizare. Numai generaţia de toamnă de larve-mame va evita pieirea provocată de fălcile larvelor-fiice. Această ultimă generaţie de larve se va transforma în pupe, din care vor ecloza muşte galicole adulte. Primăvara muştele adulte depun ouă şi totul reîncepe.

Fabrica-bucătărie


Dacă străbateţi străzile unui mare oraş veţi întîlni neapărat magazine alimentare specializate : dietetice şi pentru copii. Aici se vînd produse alimentare pentru bolnavi şi sugari. Stomacul delicat al sugarilor nu este în măsură să se descurce cu hrana adultului. Şi atunci devin necesare tot felul de paste  fierte în lapte, legume pasate, chiftele fierte în abur etc. În mod asemănător se comportă animalele.

Vrabia noastră citadină este prin excelenţă o specie granivoră şi totuşi în perioada cînd scoate pui ea cară, înfiorată de scîrbă, tot felul de viermişori, musculiţe şi alte gîngănii. Dacă lucrurile s-ar mărgini doar la neputinţa stomacurilor puilor de a digera orice fel de hrană, natura ar fi găsit cu uşurinţă rezolvarea acestei probleme simple. Să luăm de exemplu puii de lup : stomacul lor nu elaborează enzime capabile de a digera carnea. Părinţii nici nu se sinchisesc de acest fapt. Adulţii înghit prada şi după ce în propriul lor stomac ea suferă un proces de predigestie o regurgitează şi cu această carne semidigerată, bine pătrunsă de sucuri digestive, îşi hrănesc puii. În felul acesta micuţii primesc nu numai hrana ci şi sucul digestiv pentru prelucrarea ei ulterioară. În mod analog ar putea să se comporte şi alte animale, dar aceasta n-ar rezolva problema. Din hrana adulţilor pot lipsi anumite substanţe indispensabile organismului în creştere, iar din această cauză, la fiecare specie de animal, se foloseşte pentru creşterea puilor un sortiment propriu de produse alimentare speciale.

Hrana copiilor trebuie să răspundă unor multiple cerinţe : să conţină absolut tot ce este necesar pentru creşterea şi dezvoltarea normală, să fie digerată cu uşurinţă în stomăcelele lor delicate, să fie dată în cantităţi satisfăcătoare şi fără nici un fel de piedici. Pînă şi natura a cărei fantezie este nelimitată nu se descurcă uşor cu această sarcină. În ultimă instanţă problema a fost rezolvată, în acest scop părinţii fiind dotaţi cu o fabrică-bucătărie sau, mai bine zis, cu o fabrică de lapte : pe pămînt au apărut mamiferele. Această soluţie a avut consecinţe nebănuite. Capacitatea de a-şi hrăni puii cu lapte (lactaţie) şi viviparitatea, apărute la strămoşii îndepărtaţi ai mamiferelor, au determinat întregul mers al evoluţiei animalelor pe întreaga planetă. Prin aceasta a fost asigurată o puternică supravieţuire a descendenţilor ceea ce, implicit, a dus la reducerea numărului de pui. Tînăra generaţie este ferită de capriciile vremii. Nici frigul, nici arşiţa, nici ploile torenţiale, nici lipsa temporară de hrană nu afectează puii de mamifere. Atîta timp cît în corpul matern mai există o singură picătură de grăsime, fabrica de lapte funcţionează normal. La unele mamifere femelele, atîta timp cît alăptează puii, nu mănîncă nimic. Aşa se comportă de pildă ursul brun. Ursuleţii se nasc încă în timpul iernii, cu mult înainte ca mama să-şi părăsească bîrlogul.

Îndelungata convieţuire laolaltă a puilor şi părinţilor, cu alte cuvinte apariţia familiei, a modificat considerabil caracterul evoluţiei mamiferelor. De regulă, supravieţuiesc puii unor părinţi mai bine adaptaţi, capabili să dobîndească cu uşurinţă hrana şi să se apere mai eficient. Şi cum de obicei puii seamănă cu părinţii, în ultimă analiză, supravieţuiesc puii mai bine adaptaţi. Acest fapt a accelerat ritmul evoluţiei. Cu totul alta a fost soarta peştilor şi amfibienilor. Prin forţă, rezistenţă şi comportament părinţii pot fi campioni olimpici printre indivizii speciei respective, iar icrele şi puietul lor pier în întregime în prima perioadă a dezvoltării în timp ce descendenţii unor părinţi stupizi, mai puţin adaptaţi, supravieţuiesc. Astfel, evoluţia animalelor inferioare se desfăşoară lin, fără grabă.

Apariţia familiei la mamifere a creat condiţii prielnice ca evoluţia să apuce o nouă cale. La toate speciile de animale superioare supravieţuiesc în primul rînd cele iuţi de picior şi cele cu dinţi puternici. Pentru mamifere o importanţă mai mare a căpătat sistemul nervos, dezvoltarea creierului. Părinţii nu numai că-şi hrănesc şi îşi apără progenitura dar o şi învaţă să caute hrana, să se ferească de duşmani. Ei transmit descendenţilor ceea ce au deprins de la propriii lor părinţi şi ceea ce i-a învăţat ulterior viaţa. Aceasta dă mamiferelor posibilitatea de a acumula şi de a transmite din generaţie în generaţie experienţa acumulată. Desigur, de cele mai multe ori, supravieţuiesc învăţăceii cei mai capabili şi mai inteligenţi. Astfel se şi explică de ce în primul rînd se perfecţionează creierul. La nici un animal dezvoltarea creierului nu s-a desfăşurat într-un ritm atît de rapid. Aceasta a dat mamiferelor un avans categoric faţă de alte clase de animale, asigurînd şi dezvoltarea progresivă ulterioară, pînă la apariţia celei mai evoluate vieţuitoare a planetei noastre — omul. Fără nici o exagerare se poate afirma că laptele a constituit o premisă pentru apariţia umanităţii.

În prezent e greu de determinat precis modul cum a apărut lactaţia. Nu se ştie nici măcar unde a început acest proces : odată cu apariţia viviparităţii fiind provocat de necesitatea asigurării puilor mici şi neajutoraţi cu hrană corespunzătoare sau, invers, apariţia lactaţiei a constituit un impuls în apariţia viviparităţii. După toate probabilităţile, mai întîi a apărut lactaţia. În orice caz, printre mamiferele actuale există unele care depun ouă — ca ornitorincul şi echidna. Puii însă, ca toate mamiferele ce se respectă, şi-i hrănesc cu lapte. Există mult mai multe date cu privire la apariţia glandelor mamare. Rezultă că ele nu sînt decît glande sudoripare modificate. La strămoşii mamiferelor actuale fiecare glandă mamară în miniatură (şi numărul lor era deosebit de mare) se deschidea direct la exterior, ele neavînd nici un fel de mamelon. O structură similară a glandelor mamare se întâlneşte la ornitorincul actual. Aproximativ 200 de glande îşi deschid canaliculele pe o porţiune determinată din pielea de pe abdomen, care poartă denumirea de cîmp mamar. Ornitorincul a furnizat oamenilor de ştiinţă numeroase argumente în favoarea afirmaţiei că glandele mamare au provenit din cele sudoripare. Pe întreaga suprafaţă a corpului acestui animal sînt presărate glande sudoripare şi sebacee care se deschid la exterior în imediata vecinătate a bulbilor piloşi, iar numai în cîmpul mamar, în complexul : bulb pilos, glandă sebacee şi glandă sudoripară, aceasta din urmă este înlocuită cu glanda mamară. Laptele secretat de glande se prelinge în lungul unor peri speciali, rigizi, denumiţi „peri mamari" de pe care îl ling puii. La mamiferele superioare glandele separate se grupează în formaţiuni compacte, străbătute de canale excretoare care se adună într-unui sau în cîteva conducte excretoare comune.

Glanda mamară poate atinge dimensiuni impresionante. Să ne amintim cît de mare este ugerul vacilor din rasele de lapte. Şi totuşi recordul nu este atins nici de cele mai productive rase de lapte, selecţionate de om în decurs de milenii. La şoarecii comuni greutatea glandelor mamare reprezintă 7%, iar în lactaţie 20% din greutatea corporală. Aceasta demonstrează că alegerea vacilor ca furnizori de lapte nu a fost cea mai reuşită cu putinţă. În prezent, în scopuri de cercetare, funcţionează dealtfel aparate pentru mulsul electric al şoarecilor albi. Într-o serie de mari crescătorii de şoareci albi, poate fi degustată această băutură.

La animalele superioare glanda mamară este prevăzută cu,un aparat motor special — mioepiteliul. La cangur şi alte marsupiale puiul se naşte atît de neputincios încît el abia-abia are puterea să ajungă la mamelon şi să se cramponeze de acesta. În această poziţie se scurg primele lui luni de viaţă. Laptele i se scurge în gură prin contracţia unui muşchi subcutanat special. În acelaşi mod îşi alăptează puii balenele şi alte mamifere acvatice. Puii se nasc mari şi puternici dar suptul sub apă nu este deloc uşor. Şi atunci mamei îi revine sarcina de a-şi ajuta puiul.

Mecanismul de funcţionare a glandelor mamare este caracteristic tuturor organelor excretoare. Atît în rinichi, cît şi în glandele salivare, sudoripare sau mamare, în lumenul canaliculelor, difuzează un lichid foarte asemănător prin compoziţie cu lichidul  intercelular, alcătuit din apă şi o cantitate redusă de sodiu. Ulterior natriul este pur şi simplu resorbit, ca în cazul rinichilor, sau înlocuit cu substanţe osmotic active, ca proteine şi glucide precum şi cu alte elemente ca potasiu, calciu, mangan ş.a., ca în cazul glandei mamare.

Laptele tuturor mamiferelor conţine proteine, lipide, un hidrocarbonat caracteristic numai pentru lapte — lactoză, calciu, sodiu, mangan, clor, potasiu şi numeroase alte substanţe minerale, vitamine şi hormoni. Cu alte cuvinte absolut toate substanţele ce sînt necesare unui organism  tînăr,  în creştere. Toate acestea se află în orice tip de lapte, dar în proporţii diferite. La animalele ai căror pui cresc foarte repede, laptele conţine foarte multe proteine şi lipide. Laptele cel mai gras, cu un conţinut de peste 53% grăsime se întîlneşte la focă şi balena cenuşie. Datorită acestui fapt un pui de balenă are un spor zilnic în greutate de 100 kg ! Laptele de iepure are un procent de 25% grăsime. Datorită acestui fapt iepuroaicele îşi hrănesc puii cel mult de două-trei ori pe săptămînă. În comparaţie cu aceste animale laptele de femeie şi laptele de vacă pare complet degresat, conţinînd circa 3—6% grăsime. În schimb, laptele de femeie este cel mai dulce, căci conţine 7% lactoză. Sub acest aspect, cu el poate rivaliza doar cu laptele de iapă.

Durata perioadei de lactaţie este diferită. De regulă, cu cît perioada de gestaţie este mai lungă cu atît este mai îndelungată şi lactaţia, dar această lege are şi excepţii. Ornitorincul cloceşte ouăle doar 13—14 zile, în schimb puii sînt hrăniţi cu lapte 3—4 luni. Acelaşi fenomen se observă la marsupiale: perioada lor de gestaţie durează doar cîteva zile, iar lactaţia cîteva luni. La cobai, dimpotrivă, gestaţia durează două luni, în schimb puii sînt hrăniţi cu lapte doar 10—12 zile. Şi mai flagrantă este această diferenţă la focă, la care perioada de gestaţie durează 275 zile, iar lactaţia doar 14—17 zile.

La majoritatea animalelor durata lactaţiei poate fi considerabil prelungită. Acest fenomen este folosit pe scară largă în zootehnie. Vacile sălbatice de pildă au o perioadă de lactaţie mult mai scurtă decît cele domestice.Interesante sînt cazurile de lactaţie prelungită la om. În anumite regiuni din Polinezia femeile îşi alăptează pruncii pînă la vîrsta de 6 ani, iar eschimoşii nu rareori pînă la 15 ani. Predispoziţia către o lactaţie prelungită nu este caracteristică doar anumitor naţionalităţi. În ţările de religie mahomedană roabele din haremuri, reprezentante ale celor mai diferite naţii, erau folosite zeci de ani ca doici, hrănind în acest răstimp cu laptele lor un mare număr de copii ai stăpînilor lor.

Fiecare specie de mamifere superioare posedă un număr strict determinat de glande mamare. Omului natura i-a dăruit două glande mamare, dar uneori apar nişte glande suplimentare, care e drept nu iau de obicei o dezvoltare prea mare. La unele popoare glandele mamare suplimentare se întîlnesc deosebit de frecvent. Aproape fiecare a patra sau a cincea japoneză are asemenea glande suplimentare.

Posibilitatea apariţiei de glande mamare suplimentare este cunoscută încă din antichitate. Nu degeaba frigienii o înfăţişau pe zeiţa Cibela mama zeilor şi a vieţuitoarelor, întruchiparea fecundităţii, ca pe o femeie tînără cu şapte glande mamare.De altfel, fiecare femeie modernă este într-o oarecare măsură o Cibelă. Oamenii de ştiinţă au descoperit nişte glande situate la femei în regiunea gîtului, care în timpul sarcinii se hipertrofiază şi încep să secrete intens. Acelaşi caracter au şi glandele axilare. Secreţia lor în timpul sarcinii şi după naştere, aminteşte ca aspect exterior laptele, ea conţinînd formaţiuni microscopice ce seamănă cu corpusculii colostrali care în această perioadă se produc în glandele mamare principale. Începutul funcţionării şi chiar al dezvoltării glandelor mamare este legat de sarcină şi naştere. Numai la specia umană dimensiunile exterioare ale glandelor mamare ating valori apreciabile; cu mult înaintea primei sarcini. Oamenii de ştiinţă presupun că această particularitate s-a constituit la om pe calea selecţiei naturale. Probabil că şi cei mai îndepărtaţi strămoşi ai omului, oamenii-maimuţă, aveau deja un simţ estetic şi îşi alegeau soţii cu siluetă frumoasă. Încă în acele timpuri fetele cu piept plat, băieţesc, aveau mai puţine şanse de a se mărita decît frumoasele cu sîni opulenţi. Şi astfel, transmiţîndu-se din generaţie în generaţie, acest caracter s-a consolidat şi a devenit o particularitate a omului.

Tot la specia umană glandele mamare pot începe să funcţioneze cu mult înainte de instalarea sarcinii. Foarte adesea se observă la nou-născuţi umflarea glandelor mamare şi secreţia cîtorva picături de lapte. Aceasta se   explică   prin   pătrunderea (încă înainte de naştere) din sîngele matern a unor hormoni care stimulează lactaţia.

Glande mamare poartă nu numai femelele, ci şi absolut toţi masculii. Pentru ce sînt necesare masculilor nu s-a stabilit încă. Un organ mai inutil este şi greu de imaginat. Nu degeaba există un proverb popular : oricît te-ai strădui, boul lapte n-o să dea. Într-adevăr, de zeci de milioane de ani există glandele mamare la masculi, existenţa lor nefiind fundamentată de vreun folos aparent. Ideea adînc înrădăcinată cu privire la inutilitea glandelor mamare la masculi este însă, de fapt, neîntemeiată. La numeroase mamifere glandele mamare ale masculilor, deşi nu ajung la o completă dezvoltare, în anumite perioade de viaţă manifestă tendinţe de creştere şi chiar o activitate secretorie. Mai mult, există animale la care glandele mamare ale masculilor se dezvoltă la fel ca glandele femelelor, iar în perioada reproducerii atît masculii cît si femelele secretă lapte. Secreţia de lapte de către masculi este cunoscută la ornitorinc şi speciile înrudite. Trebuie subliniat faptul că acest lapte se iroseşte în van întrucît masculii nu participă la alăptarea puilor. La numeroase mamifere primordiile glandelor mamare la masculi şi femele sînt identice. Sub acţiunea anumitor stimuli endocrini, glandele mascule pot fi silite să funcţioneze în plin. În practica medicală sînt cunoscute destule cazuri cînd datorită unor afecţiuni ale organelor endocrine la bărbaţi începeau să funcţioneze glandele mamare. Mai mult, sînt cunoscute cazuri cînd la bărbaţi pe deplin sănătoşi, sub acţiunea mecanică a suptului, a survenit fenomenul de lactaţie.

Se ştie că nici peştii, nici broaştele, şerpii sau păsările nu sînt în măsură să producă lapte. Nu degeaba expresia „lapte de pasăre" a devenit sinonimă cu imposibilul, cu irealizabilul, în comparaţie cu care orice devine posibil. Nu întîmplător, cînd vrem să subliniem că sîntem dispuşi să facem orice sacrificiu pentru un prieten, chiar imposibilul, spunem: „În afară de lapte de pasăre cere-mi tot ce vrei".  Nu se poate spune că pînă la apariţia mamiferelor pe Pămînt natura nu a făcut nici un fel de încercare de a asigura puii celorlalte animale cu lapte matern. Asemenea tentative sînt destul de frecvente. Astfel, la numeroase diptere hematofage larvele înainte de transformarea în pupe se dezvoltă în corpul matern într-un fel de uter unde sînt hrănite cu o secreţie specială care conţine proteine, grăsimi şi alte substanţe nutritive.

Albinele melifere posedă „glande mamare" speciale situate sub mandibule. Aceste glande se dezvoltă numai la lucrătoare şi funcţioneza cu maximum de intensitate între a patra şi a opta zi de viaţă, în, acest interval albina devenind doică în numeroasa ei familie. Lăptişorul de matcă este atît de hrănitor încît îngăduie reginei să depună zilnic pînă la două mii de ouă. Ponta unei zile cîntăreşte adesea mai mult decît producătoarea fără ca prin aceasta ea să slăbească întrucîtva. Pentru a se putea compara sub acest aspect cu regina albinelor o găină ar trebui să facă 50 de ouă. Iată ce hrană miraculoasă este lăptişorul de matcă.

Termitele şi furnicile îşi hrănesc larvele şi chiar ouăle cu salivă. Nu vă miraţi, ouăle acestor insecte, ca şi ouăle tuturor celorlalte animale, nu au nici gură nici stomac. Saliva şi substanţele nutritive pe care le conţine pătrund în interiorul oului prin membrană. Sub ochii noştri oul se umflă şi îşi măreşte volumul de trei-patru ori.

Şi peştii posedă o asemenea fabrică-bucătărie. Discus, un peşte rotund ca o clătită, ce trăieşte în fluviul Amazon îşi hrăneşte progenitura cu mucusul gălbui al propriului corp. În primele zile după ecloziune, puii lîncezesc pe cîte o frunză de plantă acvatică, şi apoi mînaţi de foame se reped la mama ce-i apără, devorînd de pe corpul ei întregul mucus. Puii sătui nu se mai întorc pe frunză ci fixîndu-se în resturile de mucus, atîrnă ciorchine pe spatele şi flancurile mamei care-i transportă confortabil prin împărăţia acvatică. Cînd survine momentul hrănirii următoare, femela îşi cheamă în ajutor tovarăşul şi-i scutură în spinare copiii flămînzi, şi astfel, pe rînd, înlocuindu-se unul pe altul îşi hrănesc grijuliii părinţi progenitura, care abia mult mai tîrziu capătă deprinderea de a se hrăni independent.

După cum se ştie, majoritatea păsărilor sînt părinţi foarte grijulii. Iată cui laptele i-ar fi prins deosebit de bine. Şi oricît ar părea de ciudat, laptele de pasăre există. El poate fi fabricat doar de porumbei în interiorul guşei, ca urmare a unei transformări a pereţilor acesteia şi are aspectul unui lichid albicios. Cu acest lăptişor, amestecat adesea cu boabe umezite îşi hrănesc părinţii progenitura. La porumbei lăptişorul este fabricat de ambii părinţi care astfel sînt amîndoi capabili să-şi „alăpteze" puii. O altă particularitate a laptelui de pasăre constă în faptul că formarea lui se aseamănă cu formarea laptelui la mamifere : şi la unele şi la altele în procesul de producere a laptelui un rol important revine hormonului hipofizei — prolactina.