Iarbă mare

Inula helenium L.

Fr. Aunee officinale; G.: Echter Alant; M.: Orvenygyoker; R.: Deviasil vîsokii.

Caractere de recunoaştere: Planta: Specie perenă, viguroasă, înaltă de 0,6-1,5 (2) m (în primul an lipsite de tulpină aeriană, numai cu rozetă de frunze mari pînă la 1 m); partea subterană: rădăcini tuberizate groase, de 2-6 cm, cu cicatrice inelate la suprafaţă; rădăcini lungi de 20-50 cm şi groase pînă la 1 cm, de culoare cenuşie-brună; tulpina aeriană: ramificată în partea superioară, muchiată, păroasă; frunze: alterne, cele bazale sînt mari (lungi de 30-60 cm, late de 10-20 cm), eliptice, lung peţiolate, iar cele superioare din ce în ce mai scurt peţiolate pînă la sesile, baza lor înconjurînd ca un guler tulpina (amplexicaule); marginea frunzelor are dinţi mari, ine­gali ; culoarea este verde pe faţa superioară şi cenuşie păroasă pe cea inferioară datorită perilor aspri, deşi; flori: în antodii mari, cu diametru de 6-8 cm, unite într-un racem lax; pe margine sînt flori ligulate, galbene, cu caliciu din peri albicioşi, în centrul flori tubuloase cu o culoare mai închisă; antodiile sînt protejate de un receptacul din bractee moi la pipăit, late, păroase; fructe: achene cilindrice, lungi de 4-5 mm, cu papus lung.

 

inula helenium
inula helenium

 

inula helenium
inula helenium

 

iarba mare
iarba mare

 

iarba mare
iarba mare

 

Înflorire: VI - IX.

 

Materia primă: Radix Inulae - formată din rădăcinile groase, uneori tuberizate, neregulate, de lungimi diferite, cele mai groase despicate longitudinal, cu suprafaţa externă brună-cenuşie, cu striaţiuni longitudinale. La partea superioară se observă uneori urmele mugurilor, iar pe părţile late­rale cicatricele rădăcinilor secundare. La interior de culoare albă-murdar, cu fractura netedă, cu punctuaţii brune. Mirosul este aromatic, iar gustul acru-amar.

 

Ecologie şi răspîndire: Creşte în condiţii de lumină şi semiumbră, avînd cerinţe ridicate faţă de umiditate. Altitudinal se cantonează mai ales în zone de deal şi zona montană inferioară, la margini de păduri, prin fîneţe umede, de-a lungul pîraielor. Bazine mai importante se întîlnesc în toate judeţele Transilvaniei, Moldovei (cu excepţia judeţului Galaţi) şi Dobrogei, în Oltenia (Mehedinţi, Vîlcea) şi Muntenia (Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Ilfov, Prahova).

 

Recoltare: Momentul optim este de la sfîrşitul lunii septembrie şi pînă în noiembrie, în această perioadă produsul avînd cel mai mare conţinut de substanţe active. Recoltarea se face cu cazmaua, urmărindu-se să se scoată şi toate rădăcinile groase.

 

Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Se îndepărtează imediat părţile aeriene, rădăcinile seci, lemnoase sau cele prea subţiri. Se spală apoi într-un curent de apă, se pun la zvîntat, iar în vederea uscării se face fasonarea, tăindu-se în fragmente de 10-15 cm, iar cele prea groase se despică în lung sau se fac rondele groase pînă la 1 cm.

 

Uscarea se face la soare sau în încăperi bine aerisite, în strat subţire - deoarece, în caz contrar, produsul se înnegreşte. Pe cale artificială se foloseşte o temperatură de 35-40°.

Randamentul la uscare 4-5/1.

 

Condiţiile tehnice de recepţie prevăd ca produsul să fie format din rizomi şi rădăcini întregi sau fragmentate, admiţîndu-se ca impurităţi - max. 5% rădăcini seci, cioturoase, înnegrite, corpuri străine organice - max. 0,5% şi minerale - max. 1,5%, umiditate - max. 13%.

 

Compoziţie chimică: Părţile subterane conţin cantităţi foarte mari de polimeri ai levulozei (40-50%) dintre care peste 95% este inulina; 1-3% substanţe volatile formate din cantităţi mici de ulei volatil, derivaţi sescviterpenici: alantolactone (complex denumit şi helenină) cu structura apropiată santoninei etc, substanţe antibiotice, fridelină şi stigmasterină, acetat de damaradienil etc. Frunzele conţin un principiu amar alantopicrina, vitamina C etc, iar florile conţin helenină.

 

Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice: Prezenţa alantolactonelor şi uleiului volatil imprimă materiei prime proprietatea de a modifica secreţiile bronşice şi acţiunea antibiotică în special pe bacilul Koch; tot dato­rită unor alantolactone similare santoninei, are proprietăţi atihelmintice şi diuretice. Prin complexul compoziţiei chimice are proprietăţi coleretic-colagoge.

Se recomandă ca diuretic, favorizînd nu numai eliminarea apei, dar şi a azotaţilor şi clorurilor; sînt şi unele indicaţii asupra proprietăţilor antiinflamatorii în congestii hepatice, în colicistite, litiază biliară şi renală, în artrite, oligurie etc. Alte date din literatură se referă la produşii de hidroliză a inulinei (fructoza, levuloza), glucide mai bine tolerate de diabetici decît zaharoza.

Utilizarea majoră rămîne totuşi ca behic, colagog, diuretic şi antihelmintic. Intră în compoziţia ceaiului antibronşitic.

 

Observaţii: Deşi rădăcina acestei specii în doze terapeutice nu este toxică, totuşi se atrage atenţia asupra efectelor toxice ale alantolactonelor care în cantităţi supradozate pot provoca accidente manifestate prin excitaţie, iar apoi paralizie bulbo-medulară. Cantităţi şi mai mari produc dispnee, somno­lenţă, paralizie şi moarte prin asfixie.


Confuzii: în flora spontană se întîlnesc numeroase alte specii de Inula dar acestea sînt plante mult mai puţin viguroase, cu frunze în general lanceolate.

Cel mai adesea se face confuzia cu Telekia speciosa (Schreb.) Baumg. (Lăptucul oii) care pe lîngă o morfologie foarte asemănătoare, are şi aceeaşi ecologie. Trebuie urmărite cu mare atenţie următoarele caractere:

-  baza frunzelor este cordată (la Inula cele inferioare sînt atenuate în peţiol) (vezi fig. de mai jos)

-  involucrul are foliole late, uneori recurbate, aspre, dure (la Inula sînt moi);


- flori şi fructe lipsite de papus, fructele avînd la vîrf doar o coronulă {la Inula au papus de 2 ori mai lung decît achena) (vezi fig. de mai jos).

 

iarba mare
iarba mare

 

Ca materie primă este foarte periculoasă confuzia cu rădăcinile de Mătră­gună (Radix Belladonnae). Un prim indiciu de diferenţiere este mirosul neplăcut al rădăcinilor de Mătrăgună care, examinate în secţiune la lupă, prezintă o linie circulară mai închisă la culoare (cambiul), în timp ce la Inula secţiunea prezintă punctuaţii brune răspîndite pe toată suprafaţa secţiunii. Orice dubiu asupra identităţii rădăcinilor celor două specii va fi rezolvat de către un laborator de specialitate.