Ienupăr

Juniperus communis

Fr. : Genevrier commun ; G. : Gemeiner Wacholder ; M. : Kozonseges boroka ; R. : Mojjevelnik abîknavennîi .


Caractere de recunoaştere: Planta: Arbust dioic pînă la 2 (5) m înălţime, erect, cu tulpina des ramificată, cu vîrfurile îndreptate în sus. Frunzele sînt aciculare lungi de 1-1,5 cm în verticile de cîte 3, puternic împungătoare ; pe faţa superioară au un jgheab şi o dungă lată albă, iar pe cea inferioară o carenă ; florile : cele mascule ovoide, galbene, cu numeroase stamine ; cele femele sferice, dispuse pe pedunculi scurţi la axila frunzelor, prezintă cîte 3 solzi carpelari în verticil, fiecare cu cîte un ovul ; pseudofructele : se formează din solzii carpelari care devin cărnoşi şi concresc în urma fecundării, lăsînd o cicatrice triunghiulară ; mici, sferice, de cca. 0,6 cm ; în primul an sînt verzi, maturaţia se face în anul al doilea sau al treilea, devenind negre-albăstrui, brumate. Conţin cîte 3 seminţe.

 

juniperus communis
juniperus communis

 

ienuparul
ienuparul

 

ienupar
ienupar

 


Înfloreşte - (IV-V).

 


În scopuri medicinale se admite şi specia Juniperus sibirica Lodd., arbust cu tulpini culcate, pînă la 40 cm înălţime răspîndit în etajul subalpin al Carpaţilor şi în Munţii Apuseni.

 


Materia primă : Indiferent dacă pseudobacele provin de la J. communis L. sau de la J. sibirica Lodd., ele sînt oval-globuloase sau globuloase cu diametrul de 5-10 mm, netede, de culoare neagră-albăstruie sau brună-violacee, acoperite cu un strat ceros care le imprimă un aspect mat, brumăriu. Fructul are în vîrf o adîncitură în formă de stea cu trei braţe iar la bază o codiţă (care uneori lipseşte) înconjurată de 6 solzi mici, triunghiulari, bruni. Sub epicarpul subţire se află mezocarpul cărnos, galben-verzui, cu trei seminţe tari, mai rar una sau două, cu muchiile rotunjite. Mirosul este aromatic, mai pronunţat prin zdrobire, gustul dulceag caracteristic, apoi amărui.



Ecologie şi răspîndire : Comun, invadant în regiunile puţin înalte din întregul lanţ carpatic, între 700 şi  1400 m ; în Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei coboară pînă la 200 m, adesea în pilcuri sau tufărişuri în rarişti, poieni, păşuni. Rezistent la ger şi secetă, nepretenţios faţă de sol, putîndu-se instala pe solurile cele mai sărăcite. Se află în cantităţi mai mari în toate judeţele din Transilvania (mai puţin în Satu Mare şi Sălaj), Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea), Muntenia (Argeş, Buzău, Prahova), Oltenia (Gorj, Vîlcea).

 


Recoltare  : Perioada optimă incepe în luna octombrie, putîndu-se prelungi în funcţie de timp şi peste iarnă ; metode de recoltare : lovirea sau scuturarea uşoară a ramurilor pentru a nu cădea şi pseudobacele verzi ; sub ramuri se pune o prelată.

 


Pregătirea în vederea prelucrării : Pentru îndepărtarea impurităţilor care cad odată cu pseudobacele (bucăţi de ramuri, frunze), precum şi a acarienilor, foarte răspîndiţi la ienupăr, se face vînturarea şi sitarea prin ciururi cu ochiuri de 4 mm sau trecerea prin melc sau trioare, care are avantajul că sortează fructele şi pe mărimi.

Uscarea naturală este uşoară, deoarece fructele au conţinut mic de apă, ţinîndu-se în strat de 20-30 cm ; se lopătează la 2-3 zile. Uscarea artificială se face pînă la 35° (nu se face la temperaturi mai ridicate datorită uleiurilor eterice).


Randamentul la uscare cca. 2/1.

 


Condiţiile tehnice de recepţie pentru ienupăr prevăd numai fructe mature de culoare neagră-albăstruie ; ca impurităţi : fragmente de ramuri şi alte părţi din plantă - max. 0,5%, fructe verzi - max. 1% ; corpuri străine organice şi minerale - max. cîte 0,5% ; umiditate - max. 20%.

 


Observaţii: In afara pseudobacelor, se mai citează în literatura veche proprietăţile medicinale ale frunzelor (Folia Juniperi) ca purgativ şi diuretic, a lemnului (Lignum Juniperi) ca sudorific, recomandat în evul mediu ca antiluetic şi antigutos, precum şi a scoarţei - ca remediu împotriva furunculozei.

 


Compoziţie chimică : Pseudobacele de ienupăr conţin 0,8-1,5% ulei volatil, cantitate variabilă în funcţie de provenienţă şi de factorii ecologici indirecţi (altitudine, latitudine, expoziţie, înclinaţie configuraţia terenului etc).
Uleiul volatil este format din d-α-pinen, camfen, cadinen. 1-4-terpineol şi mici cantităţi de alţi alcooli sesquiterpenici, β-pinen, dipentene, mircene, iuniperina, care este un amestec de trigliceride şi alte substanţe, iunenul, iunenolul care este 10-metil- 1 metilen - 7 izopropil -8 decalol şi alte componente în cantităţi foarte mici care diferă în funcţie de provenienţă.


Alături de ulei volatil, fructele de ienupăr mai conţin cca. 30% zahăr invertit, grăsimi, pentozane, substanţe proteice, zaharoză, acizi gliceric, glicolic, glucuronic, l-ascorbic, acetic, malic, formic, răşini etc.

 


Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice : Datorită conţinutului în ulei volatil şi în special l-terpineolului şi iunenului, fructele de ienupăr au acţiune diuretică, antiseptică a căilor urinare, carminativă, stomahică, behică şi antispastică.


Doza de 0,5 g ulei volatil este suficientă pentru a creşte considerabil diureza. Datorită faptului că diureza se produce prin acţiunea directă asupra epiteliului renal, această doză nu trebuie depăşită, dozele mai ridicate putînd da naştere la hematurie, albuminurie sau hemoragii intestinale.


Datorită acţiunii behice prin modificarea stării inflamatorii a căilor respiratorii, măririi şi fluidificării secreţiilor bronhice, prin efectele calmante, produsele farmaceutice din ienupăr dau bune rezultate în bronşitele catarale. În scopuri terapeutice pentru afecţiunile menţionate, fără a se ajunge la efecte secundare nedorite datorită supradozajului, se recomandă utilizarea tincturii de ienupăr preparată din 20 g pseudobace la 100 ml alcool de 70°. Din această tinctură se iau 2,5-5,0 g pe zi în mai multe reprize, fie în apă, fie amestecată cu sirop.


Din pseudobacele de ienupăr se prepară băutura hidroalcoolică, cunoscută sub denumirea de GIN, care de asemenea, consumată în cantităţi superioare a 100 ml poate duce la efecte nedorite.

Uleiul volatil de ienupere „Aetheroleum juniperi" este prevăzut de F. R. IX.
Baccae Juniperi intră în compoziţia ceaiului antireumatic.

 


Confuzii: In etajul subalpin creşte destul de abundent, formînd tufărişuri dese şi Juniperus sabina (cetina de negi), ale cărei pseudobace sînt toxice şi nu trebuie recoltate.
Caractere de deosebire (vezi fig.) :

 

ienupar, deosebiri fata de juniperus sabina
deosebirile ienuparului fata de juniperus sabina

 

Juniperus sabina are frunzele solziforme, alipite de ramură, pe 4 şiruri imbricate ; pseudobacele provin din concreşterea a 4 carpele şi au de regulă numai 1-2 seminţe.

 

 

Juniperus sabina

 


Juniperus sabina L. (J. prostrata Pers., Sabina ojjicinalis Garke) - Cetină de negi - Fam. Cupressaceae.


Caractere de recunoaştere : Planta: Arbust pînă la 3 m, cu tulpini culcate foarte ramificate.


Materia primă: Ramurile tinere subcilindrice, muchiate, foarte flexibile în stare proaspătă, cu frunze solzoase ovat-rombice de cca. 1 mm lungime obtuze sau ascuţite dispuse pe 4 şiruri, bine alipite pe lujeri, de culoare verde-inchis, purtînd flori sau fructe. Pseudobacele, formate din 4 solzi, sînt sferice sau globulos ovate, de 5-7 mm în diametru, de culoare neagră-albăstruie, brumate, cu 1-3 seminţe. Frunzele zdrobite au miros neplăcut.

 

cetina de negi
cetina de negi

 

juniperus sabina
juniperus sabina

 


Ecologie şi răspîndire : Specie puţin răspîndită pe stînci şi grohotişuri calcaroase, formînd tufărişuri, în Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni. Cultivată ca arbust decorativ în parcuri şi grădini.

 


Compoziţie chimică : tanin, zaharuri, rezine. Componenta principală este uleiul volatil (1,5-4%) obţinut prin antrenarea cu vapori de apă a rămurelelor cu sau fără fructe. Uleiul volatil este incolor sau gălbui cu miros puternic specific, cu gust amar camforat. Este neutru cu d = 0,91 - 0,93 şi  solubil în 1/2 parte alcool de 90°, complet solubil în alcool absolut.


Uleiul volatil conţine un alcool terpenic d-sabinolul, liber sau ca ester al acidului acetic, α-terpinen, α-pinen, d-sabinen, geraniol, citro-neol, cadinen, aldehidă-n-decilică, alcool metilic, mici cantităţi de limonen, carvacrol, tuionă, mircenă etc. Compoziţia uleiului volatil variază în funcţie de provenienţă, în general fiind format din cca. 40% d-acetat de sabinil, cca. 20% d-sabinen, 2% d-α-pinen, 2% d-β-pinen, 2,5% p-cimen, cca. 8% sabinol şi cca. 20% alte componente minore.

 


Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice : Extern, pe piele şi pe mucoase, are acţiune foarte iritantă, provocînd ulceraţii grave. Intern, produce puternice iritaţii gastro-intestinale, gastro-enterite, diaree, colici, vomă, congestii ale organelor digestive, genitale şi a peritoneului, poliurie şi hepato-nefrite. La doze mai ridicate, pe lingă aceste efecte, excită centrii nervoşi, produce hipotermie, bradicardie, tulburări cardiace grave, comă şi moarte.
Datorită acestor efecte drastice, în prezent nu se utilizează decît cu multă prudenţă în medicina veterinară.