Merișor

Vaccinium vitis idaea L.

Merişor; Coacăz de munte; Fr.: Airelle rouge; G.: Preisselbeere; M.:   Vorosafonya ; R.: Brusnika

Caractere de recunoaştere: Planta: Arbust tufos, înalt de 5-30 cm; tulpina: cilindrică cu ramificaţii subţiri, cenuşii-pubescente; frunze: alterne, persistente, pieloase şi rigide, eliptice cu vîrful rotunjit sau emarginat, se răsfrîng pe margini; flori: dispuse în raceme terminale cu 2 - 6 flori aplecate, campanulate, albe-roz, pe tipul 5, cu sepalele şi petalele unite; fructe: bace sferice, la început albe, apoi roşii, cu diametru de cca. 0,5 cm, cu seminţe numeroase semilunare, de cca. 1,5 mm.

 

 

merisor,Vaccinium vitis idaea L.
merisor,Vaccinium vitis idaea L.

 

merisor
merisor

 

merisorul
merisorul

 

merisor,Vaccinium vitis idaea L.
merisor,Vaccinium vitis idaea L.

 

vaccinium vitis idaea
vaccinium vitis idaea

 


înflorire: V — VIL

 

Materia primă: Folitim Vitis idaea - formată din frunze elip­tice, obtuze sau rotunjite, lungi de 1-3 cm, pieloase, rigide, scurt peţiolate cu margini întregi sau puţin crenate, întoarse uşor în jos. De culoare verde lucitoare pe faţa superioară, palid-verzui, cu puncte mici brune pe partea inferioară. Fără miros, cu gust astringent.

 

 

Ecologie şi răspîndire: Plantă de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decît a Afinului (cca. 1300-1400 m). Apare în special la lumină sau locuri slab umbrite, în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite, în molidişuri, unde însă planta rămîne sterilă. Are aceleaşi cerinţe reduse faţă de sol, vegetînd pe soluri schelete, cu reacţie puternic acidă. Faţă de umiditate are o amplitudine foarte mare, mergînd din zone cu uscăciune accentuată pînă în turbării.

 

Răspîndit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special în Transil­vania (judeţele Bistriţa-Năsăud, Braşov, Harghita, Hunedoara, Sibiu), Olte­nia (Gorj, Vîlcea), Muntenia (Argeş, Dîmboviţa, Prahova), Moldova (Suceava).

 

 

Recoltare: Perioada optimă este în lunile septembrie-octombrie, cînd conţinutul în substanţe active este maxim. Se taie cu cuţitul, briceagul sau foarfecă ramurile cu frunze tinere, celelalte avînd un conţinut redus, frunzele reprezentînd între 50-70% din greutate.

 

 

Pregătirea produsului în vederea prelucrării: După ce se aleg frunzele brunificate sau pătate, ramurile se usucă în strat subţire, la umbră pe cale naturală sau în uscătoare la cca 30°. După uscare, frunzele se strujesc sau se bat ramurile şi se îndepărtează impurităţile.

Randamentul la uscare cca 4 /l.

Condiţiile tehnice de recepţie admit ca impurităţi max. 6% frunze total brunificate sau înnegrite şi max. 3% resturi de tulpini, corpuri străine organice şi minerale - max. 0,5% pentru fiecare, umiditate - max. 12%.

 

 

Compoziţie chimică: 3,5-8% arbutozid, glucozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozid, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, vitamina C, săruri ale acizilor organici. Cercetări recente efectuate în ţara noastră au identificat prezenţa următorilor derivaţi flavonici - leucoantociani şi flavonoli glicozidici: leucocianidină, cvercetol, cianidină, precum şi derivaţi fenilpropanolici etc.

 

 

Acţiune farmacodinamică — utilizări terapeutice: Datorită arbutozidului care se scindează în organism cu formare de hidrochinonă şi datorită flavonoizilor, frunzele de Merişor au acţiune diuretică şi dezinfectant renală. Cercetările efectuate la noi pentnr înlocuirea frunzelor de Arctostaphylos uvaursi (L.) Spr. cu cele de Merişor arată avantajul acestora din urmă, căci datorită conţinutului mai scăzut în tanin dozele pot fi mărite. Datorită hidro­chinonei însă, care se formează în organism, nu se vor administra mai mult de 3 - 4 infuzii 3% pe zi din această specie. Frunzele intră în compoziţia cea­iului diuretic. Materia primă figurează în F.R. IX.

 

Confuzii: Frunzele de Merişor se pot confunda cu cele de Smirdar (Rhododendron. kotschyi Simk.), care sînt de asemenea persistente şi pieloase, dar mai îngustate către vîrf şi bază, iar pe dos cu pete ruginii şi nu cu puncte brune. Confuzia nu se poate face în timpul înfloririi, deoarece smirdarul are flori mari roşii-purpurii (de unde şi numele de Bujor de munte) şi nici în timpul fructificării, deoarece smirdarul are un fruct uscat de tip capsulă, dehiscentă prin 5 valve, pe cînd merisorul are bacă.

Alte specii cu importanţă medicinală din familia ericaceae:

 

Rhododendron kotschyi Simk. (Smirdar, Bujor de munte) - Arbust mic care acoperă în unele masive muntoase versanţi întregi, cu flori de culoare roşu-aprins. Compoziţia chimică a speciilor de Rhododendron este relativ puţin studiată. În unele specii s-au pus în evidenţă diterpene toxice, andromedotoxină etc.

Cercetările efectuate în ţara noastră asupra singurei specii existente de smirdar au pus în evidenţă prezenţa leucocianidinei, camferolului, cvercetolului, a unor derivaţi fenilpropanolici, iar în uleiul volatil prezenţa: α şi β-pinenului, borneolului şi linalolului etc.

Speciile asiatice sînt utilizate în terapeutică pentru acţiunea lor de tip digitalic şi hipotensivă.

Uleiul volatil obţinut din smirdar este bogat în rododendren, nerolidol-camfen similar cu cel din ienupere, acid urolic.

În medicina populară se utilizează pe alocuri în afecţiuni pulmonare şi în hematurie, utilizări insuficient fundamentate. Galele ce cresc pe această specie sînt utilizate empiric pentru prepararea unor frecţii calmante ale dure­rilor reumatice.

Arctostaphylos uvaursi (L.) Spreng. (Strugurii ursului) - Arbust mic, tîrîtor, sporadic în ţara noastră, foarte frecvent în ţările nordice. La noi reprezintă limita arealului sudic de răspîndire la această altitudine şi este declarat monument al naturii. Compoziţia chimică şi aplicaţiile terapeutice sînt similare speciei Vaccinium vitis-idaea L., care pe baza unor cercetări temeinice fitochimice şi farmacodinamice efectuate şi în ţara noastră poate înlocui această specie ocrotită.

Calluna vulgaris (L.) Huli. (Iarbă neagră) - Arbust pitic (20-60 cm), tîrîtor, cu ramuri ascendente acoperite cu 4 rînduri de frunze aciculare mărunte (1-3 mm), mai ales în turbării şi pe soluri acide montane, răspîndit în Transilvania, Banat, Carpaţii Orientali pînă în Munţii Vrancei şi în Munţii Ciucaş. Ramurile cu frunze conţin derivaţi flavonici: leucocianidină, camferol, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici; ericolină; tanoizi, acizi organici, arbutozid etc.

Are acţiune diuretică-antiseptică a căilor urinare, sudorifică şi hepatobiliară. în medicina populară se utilizează extern pentru cicatrizarea rănilor.