Pelin alb

Artemisia absinthium

Pelin alb; Fr.: Absinthe; G.: Wermut; M. Feher urom; R. Polîni gorkaia


Caractere de recunoaştere: Planta: Specie perenă robustă, cu plante erecte, înalte de 0,5-1,2 m, alb-cenuşii datorită perilor deşi şi mătăsoşi; rădăcina: lemnificată, cu ramificaţii; tulpini de două tipuri: sterile, mai scurte, florifere, înalte, cu ramuri lungi, erecte; frunze: sesile, la bază bipenat-sectate apoi se simplifică treptat spre vîrf, cu segmente fine, lanceolate, argintii-cenuşii pe dos, verzi-cenuşii pe faţă; pe tulpinile sterile frunzele sînt tripenat-sectate şi lung pedunculate; flori: în numeroase antodii globuloase, aplecate, mici de cca. 4 mm, aşezate în racem pe ramurile de pe ultimii 20-30 cm, cu flori galbene; fructe: achene mici de 1,5 mm, brun-deschise, fără papus .

 

Artemisia absinthium
Artemisia absinthium

 

pelin alb
pelin alb

 

pelin
pelin

 


Înflorire: VII-IX.



Materia primă: Herba Absinthii formată din vîrfurile florale cu frunze şi tulpini cu diametrul de max. 3 mm. Tulpinile sînt unghiulare, fin brăzdate longitudinal, de culoare cenuşiu-argintie, frunzele catifelate cenuşiu-verzui sînt tri sau bipenat sectate pînă la întregi lanceolate în funcţie de poziţia de pe tulpină. Pe ambele feţe sînt acoperite de peri fini mătăsoşi. Antodiile sînt mici, emisferice, solitare, la axa bracteelor, majoritatea florilor hermafrodite, galbene, cele femele rare, marginale, tridinţate. Mirosul este puternic aromat, caracteristic, gustul aromatic, amar.

 


Ecologie, răspîndire în flora spontană şi zonare în cultură: Plantă extrem de puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu, suportînd terenuri aride, pietroase, pe care alte specii nu cresc. Datorită părozităţii, transpiraţia este redusă şi planta rezistă cu uşurinţă la secetă. Este comună în întreaga tară în zona de ses si deal, în locuri însorite, instalîndu-se uneori pe lîngă canalele de irigaţie, în locuri necultivate, marginea drumurilor, gardurilor, pe coaste pietroase, iar în cultură poate valorifica terenuri inapte pentru alte plante.


Se poate cultiva în întreaga parte de şes şi colinară a Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi a sudului Moldovei, cea mai favorabilă zonă fiind în judeţele Buzău, Prahova, Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Olt, Dolj.

Tehnologia de cultură: în cultura Pelinului rezultate bune s-au înregistrat cînd urmează după prăşitoare timpurii în special după leguminoase timpurii. Nu suportă să urmeze după muşeţel, coada şoricelului şi în general după plante oleo-eterice.

Pe acelaşi teren poate reveni după 6-7 ani. După culturile timpurii se execută o arătură superficială, dacă este posibil, în aceeaşi zi cu recoltarea plantei premergătoare.


La 2-3 săptămîni după ce terenul a înverzit bine şi condiţiile de umiditate sînt normale, se execută o arătură adîncă de 30 - 33 cm, în aşa fel ca după această lucrare să nu rezulte bolovani. Odată cu această arătură se introduc în sol 45-55 kg /ha s.a. fosfor, 20-25 kg /ha s.a. potasiu şi 55-65 kg/ha s.a. azot.


Se grăpează puternic perpendicular şi paralel cu arătura menţinîndu-se terenul curat de buruieni şi conservîndu-se umiditatea din sol pînă la însămînţare. înainte şi după însămînţare terenul se tăvălugeşte.


Însămînţarea se face în pragul iernii cu semănătoarea SU-29 sau SUP-21, la care se ataşează cutii pentru seminţe mici, iar la brăzdare limitatoare de adîncime. Se seamănă la intervale de 70 cm între rînduri la adîncimea de 0,5 cm. Cantitatea de sămînţă necesară la hectar este de 2 kg cu puritatea de 90%, germinaţia de 70% şi umiditatea maximă de 12%.


Greutatea medie a 1000 seminţe este de cca. 0,077 g, iar la un gram intră în medie 13 000 seminţe. Pentru o însămînţare cît mai uniformă, în prealabil sămînţa de pelin se amestecă foarte bine în raport de 1 : 5 cu material inert la care se adaugă 50-60 g sămînţă de salată ca plantă indicatoare.


Primăvara, imediat ce planta indicatoare a apărut şi terenul permite a fi lucrat, se execută o praşilă superficială printre rlnduri şi dacă este cazul se pliveşte cu multă grijă. Se mai dau 2-3 praşile.


La praşila a doua cînd plantele de pelin au 3-5 cm, se răresc pe rînd la 28-30 cm, lăsîndu-se cîte 2 plante la cuib. în anii II şi III se dau cîte trei praşile - una primăvara, a doua după recoltarea întîi şi a treia la 2-3 săptămîni. Momentul optim de recoltare este în plină înflorire.


Recoltarea se execută cu cositoarea mecanică astfel reglată ca tăierea să se facă de la 18-22 cm de la colet. Se va recolta numai pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Nu se va recolta decît atît cît se poate distila sau deshidrata în aceeaşi zi. Un hectar cultivat cu pelin la două recolte produce circa 5 t pelin în stare deshidratată sau 17,5-20 tone în stare proaspătă.

 


Recoltarea produsului din flora spontană: Perioada optimă este diferită în funcţie de produsul urmărit: pentru extracţia de ulei volatil se recomandă recoltarea la sfîrsitul lui iunie-iulie (adică înaintea şi la începutul înfloririi), iar pentru utilizarea pentru proprietăţile sale aperitive, deci pentru un conţinut ridicat în substanţe amare, în perioada iulie-septembrie, pe tot timpul înfloririi.


Recoltarea se face numai pe timp uscat, de preferat spre mijlocul zilei, tăindu-se vîrfurile înflorite pînă la diametrul de 3 mm, ramurile şi frunzele bazale, tulpinile sterile, fără părţile lemnificate.

 


Pregătirea produsului în vederea prelucrării: Se îndepărtează tulpinile lemnificate, frunzele îngălbenite şi se pune la uscat la umbră, în şoproane, în strat subţire, întorcîndu-se în primele zile în fiecare zi, apoi mai rar, pînă la completa uscare. Pe cale artificială se usucă numai în mod excepţional, nefiind o operaţiune rentabilă, la max. 35°. Randament la uscare 3-4/1.

 


Condiţiile tehnice de recepţie prevăd ca produsul să fie format din vîrfuri înflorite, ramuri şi frunze, admiţîndu-se ca impurităţi max. 2% frunze brunificate sau îngălbenite, max. 2% tulpini mai groase de 3 mm şi max. 1% tulpini fără frunze şi flori, corpuri străine organice - max. 0,5% şi minerale - max. 1%, umiditate - max. 13%.

 


Compoziţie chimică: Conţine 0,2-0,5% ulei volatil de culoare verde-albastră sau albastră (prin antrenare cu vapori de apă) format din azulene, β-tuionă, tuiol şi esterii lui, felandren, cadinene etc; în părţile înflorite ale plantei azulenele se găsesc sub formă de procamazulene (artabsina, artemazulene); substanţele amare sînt reprezentate prin absintină (formată din artamarină, artamarinină, artamaridină şi artamaridinină); flavonoizi, substanţe de natură carotenoidică, fitosteroli, lactone, sescviterpene, acizi organici, vitaminele B6 şi C etc. Artabsina reprezintă procamazulenogena cea mai activă din pelin, pe când absintina este cel mai activ principiu amar. Prin încălzire ( 200-210 grade Celsius ) se izomerizează conducând la anabsintină care poate fi socotită un artefact. Artabsina formează prin distilare cu vapori de apă mai întâi un dehidrocamazulen, de culoare portocalie care ulterior, prin oxidare la aer, se colorează în albastru. Din Absinthii herba se obţine prin distilare cu vapori de apă 0,2-0,5 % ulei volatil din produsul proaspăt şi 0,3-1,4 % din produsul uscat de culoare verzuie până la albastră. Uleiul conţine tuionă şi tuiol ( circa 70% ), acetat, varerianat, palmitat de tuiol, felandren, cadinen, azulene ce se formează din proazulene, în timpul distilării cu vapori, camazulena, metiletilcamazulena, artemazulena. Principalul sediu de excretare al acestui complex de substanţe active sunt perii secretori, foliari.


Uleiul mai conţine produşi poliinici ( dehidromatricariaester, trans-6-ringenol-eter, derivat de tiofen), sesamin-derivaţi şi o flavonă liposolubilă, artemitina (3,6,7,3,4-pentametoxi-5-hidroxiflavonă ), dizolvată în uleiul volatil, derivaţi lignanici, un fitosterol, acizi graşi, vitamina C, B6 şi acid folic. 


Identificarea azulenelor se realizează prin reacţia E.P., care constă în tratarea unei cantităţi de 0,1 g produs vegetal pulverizat la 2,5 ml soluţie acetofosforică de p-dimetilaminobenzaldehidă. La încălzire pe baia de apă timp de 10 minute apare o coloraţie verde-albastră. 


Noile cercetări întreprinse de ROUX, BERTRAND TSCHIRCH au dovedit că mugurii de pelin au un bogat conţinut de potasiu şi nitraţi (cca 2,7% de salpetru, substanţă uscată), ulei volatil (0,2-0,5%, rar chiar 2%) de culoare albastru, verde sau chiar maro. Componenta principală mai ales a uleiului conţinut în frunze este tuiona (ulei absintic, care este otrăvitor) şi alcoolul tujilic (C10H18) precum şi ester izovalerian, acid palmitic (mai ales în rădăcină), absintina, un alcool toxic pentru sistemul nervos,o substanţă amară cristalină care se dizolvă greu în apă dar uşor în alcool şi chiar în soluţie de 1: 60000 îşi păstrează gustul amar.

 

Uleiul estenţial, în cantitate de până la 1,7% este format şi din felandren, pinene, tuione în cantitate de 3-12%, acetat de tuil, bisabolene, palmitat de tuil, camfene, cadinene, nerol, camazulene, glicozid amar, acid absintic, anabsină, artametină, acid succinic, taninuri, rezine, amidon, malaţi, lactone formate din arabsină, artabină, ketopelenoide.


Acţiune farmacodinamică - utilizări terapeutice: Substanţele amare şi componentele uleiului volatil au acţiune excitantă a secreţiei gastrice, anti-inflamatoare a mucoasei gastrointestinale şi slab antihelmintică.


Preparatele de Pelin sînt utilizate ca eupeptic amar în anorexie şi atonii gastrice şi în inflamaţii cronice ale aparatului digestiv. Dă rezultate bune în dispepsiile însoţite de constipaţii. Este contraindicat la gravide şi în afecţiunile nervoase. În cantităţi mari uleiul volatil al acestei specii provoacă fenomene nervoase toxice, halucinaţii şi convulsii epileptiforme, scaune involuntare, inconştienţă şi chiar moarte.


În unele ţări, băuturile conţinînd cantităţi mari de pelin sînt interzise, în etilismul cronic absintic se constată insomnii, tulburări de sensibilitate, tulburări psihice, pierderea memoriei, convulsii, greaţă, vărsături matinale, tremurături ale membrelor etc. Se poate utiliza la obţinerea pe scară industrială a azulenului. Intră în compoziţia ceaiului tonic aperitiv.

Părţile aeriene ale Artemisiei absinthium datorită gustului amar şi a mirosului plăcut, aromat, se folosesc sub formă de extract alcoolic pentru stimularea şi îmbunătăţitra poftei de mâncare. Infuzia neîndulcită sau tinctura se administrează cu 15-30 minute înaintea meselor principale.  


Extractul alcoolic concentrat din părţile aeriene se întrebuinţează în terapia veterinară, sub formă de fricţiuni contra înţepăturilor provocate de insecte. 


Este tonic amar ( lactone sesquiterpenice ) , emenagog şi antihelmitic ( tuiona ), colagog ( ulei volatil, principii amare ), antibacterian, antipiretic, schizoticid. La proprietăţile tonice amare ale pelinului trebuie considerat şi un efect colotrop, stimularea funcţionalităţii vezicii biliare, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea stării generale a bolnavului. 


Pelinul stimulează capacitatea de rezistenţă a organismului fiind indicat în tratamentul unor boli infecţioase ( gripă, pneumonii ). În toate cazurile trebuie administrat cu prudenţă din cauza toxicităţii tuionei, trebuie acordată atenţie îndeosebi atunci când se administrează în inapetenţă sau atonie gastrică, în inflamaţii ale mucoaselor gastrointestinale. 


Ceaiul de pelin este un mijloc excelent pentru a combate limba încărcatăşi mirosul neplăcut al gurii. 


Artemisia absinthium nu se administrează la gravide, la femei care alăptează, la ulceroşi. 


Utilizarea pelinului în tratamentul diverselor afecţiuni se face în cure scurte de max. 8 zile. În doze mari este toxic datorită uleiului volatil, şi prezintă la început o acţiune psihoexcitantă, convulsivantă, narcotică, urmată de tremur, convulsii epileptiforme, stupoare, inconştienţă, exitus.


Confuzii: Se poate confunda rareori cu Artemisia vulgaris L, Pelinariţa sau Pelinul negru, care are următoarele caracteristici de deosebire:


- în sol are un rizom multicapitat, lipsă la A. absinthium;
- tulpina la A. vulgaris nepăroasă, are dungi roşcate, iar la înflorire devine aproape în întregime roşie (la A. absinthium este păroasă şi verde-cenuşie);
- frunzele pe partea superioară verde-închis, nepăroase, doar pe faţa inferioară păroase (la A. absinthium sînt păroase pe ambele feţe, din care cauză faţa superioară este verde-cenuşie).
Pelinariţa are o ecologie asemănătoare, crescînd în locuri necultivate, şanţuri, drumuri, zăvoaie şi se recoltează uneori în scopuri medicinale.


Recoltarea, condiţionarea şi condiţiile tehnice de recepţie sînt aceleaşi ca la A. absinthium.
Artemisia vulgaris conţine ulei volatil bogat în compuşi terpenici, metili-nozitol, tauremizină, sitosterine, tetracozanol, cetone etc.
Părţile aeriene ale plantei recoltate în timpul înfloririi au proprietăţi tonic-amare, eupeptice, colagoge şi emenagoge. Se utilizează limitat.
A. campestris L. (Pelin nemirositor) este glabră, atît pe tulpină, cît şi pe frunze şi lipsită de mirosul puternic şi caracteristic al speciei medicinale.