PERVERSIUNILE SEXUALE



Perversiunile sexuale au suscitat întotdeauna un deosebit interes din punct de vedere medical, sexologic şi social.  În epoca civilizaţiei actuale, singura juisare considerată normală, singura plăcere sexuală licită, este aceea care se obţine prin relaţii sexuale cu un partener de sexul opus, adică prin heterosexualitate, care respectă legile naturale şi sociale. Deci orice activitate şi conduită sexuală care depăşeşte acest cadru natural şi legal al moralităţii admise este considerată deviaţie sexuală.



Dacă din punct de vedere fiziologic, medical şi social această definiţie a activităţii sexuale normale este satisfăcătoare, în practica curentă, însă, este dificil de precizat limita care separă normalul de anormal. Într-un act sexual, cel mai normal, în momentul orgasmului, satisfacţia poate provoca o mimică sau unele atitudini ale partenerilor care uneori sînt expresii ale bucuriei, alteori ale durerii. Şi în activitatea sexuală normală a unor cupluri, în timpul paroxismului voluptuos, se pot regăsi sub formă anodină lejere muşcături, mici zgârieturi etc, amprente ale unuia dintre parteneri. Dar atîta timp cît aceste gesturi nu sînt violente, nici dominante în cursul actului sexual şi nici absolut necesare obţinerii orgasmului, ele se pot încadra, pînă la un anumit grad, în limitele normale.



Raporturile sexuale umane normale se însoţesc de cuvinte sau de gesturi ale partenerilor, care exprimă fie o dorinţă de dominaţie, fie o supunere a unuia din parteneri de către celălalt.


 
Din punct de vedere strict sexual, conduita sexuală masculină are tendinţa de dominaţie, de impunere, pe cînd conduita sexuală feminină, include supunere, pasivitate şi uneori sacrificiu.



Dacă se ţine seama de considerentele amintite, atunci devine foarte dificilă fixarea momentului unde sfîrşeşte starea de sănătate şi unde începe perversiunea. Dar fiindcă omul nu este numai o fiinţă biologică, ci şi una socială, relaţiile lui sexuale se impun a fi încadrate în normele de convieţuire admise de societatea respectivă.

 


SADISMUL ŞI MAZOCHISMUL


Aceste perversiuni sexuale se pot întâlni ambele la acelaşi individ sau individă, sau izolat, una constituind reversul celeilalte şi avînd într-un anumit grad un caracter complementar.



Sadismul (denumirea vine de la marchizul De Sade) reprezintă obţinerea satisfacţiei numai prin dureri provocate partenerei sau partenerului. De obicei, nevoia sadică este satisfăcută prin bătăi ale partenerei (partenerului) cu palmele sau prin lovituri, prin muşcături, zgîrieturi etc.



În alte cazuri, sadicul simte nevoia de a-i produce partenerei mai ales suferinţe morale, umilind-o sau devalorizînd-o. De asemenea, există femei sadice care se complac în a umili în diverse moduri pe partener pentru a-i eşua actul sexual. După ce a provocat excitaţia sexuală a unui bărbat special ales, evită să-l satisfacă, comportîndu-se astfel premeditat.



Mazochismul (denumirea vine de la S. Mazoch) în forma pură reprezintă obţinerea plăcerilor sexuale, numai suportînd o suferinţă fizică sau morală. Asemenea individe (indivizi) cer partenerilor lor să le dea lovituri, să le rănească sau să le umilească. În cazul mazochismului feminin, juisarea sexuală nu este în funcţie de coitul propriu-zis, ci în funcţie de dominaţia, violenţa şi agresivitatea bărbatului şi ca atare este obţinută numai prin suferinţă fizică sau morală.



Sadismul şi mazochismul se pot întîlni fie la aceiaşi subiect, fie într-o situaţie de reciprocitate, în care cei doi parteneri sînt unul întotdeauna sadic şi celălalt întotdeauna mazochist, sau ei pot inversa aceste roluri (Abraham G.).



Din punct de vedere clinic, sadismul se poate manifesta sub forma lui majoră, în care partenerul nu obţine orgasmul decît provocîndu-i partenerei suferinţe uneori considerabile, mergînd pînă la răniri grave, mutilări sau chiar moarte. În domeniul crimelor sexuale, sadismul ocupă primul loc şi reprezintă deci o entitate patologică periculoasă pentru societate.



Un exemplu de criminal sadic este citat în literatură, cazul Vacher, un bărbat de 28 de ani cu o figură şireată şi inofensivă, care a avut la activul său 12 asasinate, urmate de viol de tinere şi tineri ciobani, perversiunea lui sadică neavînd preferinţe pentru un anumit sex.



Dacă marchizul De Sade, acest personaj care a trăit spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a reprezentat şi a dat numele sadismului, iar Mazoch la jumătatea secolului al XIX-lea - pe cel al mazochismului, în realitate ei nu au inventat nimic, deoarece asemenea dezechilibraţi sexuali au existat şi în societatea antică şi din păcate, se întîlnesc şi în societatea modernă de azi.



Din punct de vedere etiopatogenic, sadismul şi mazochismul, ca şi alte perversiuni sexuale, sînt expresia unei dezvoltări psihosexuale incomplete sau dizarmonice, datorită unor influenţe nocive succesive ale modului de viaţă. Cercetările de psihanaliză au adus contribuţii importante în privinţa perversiunilor sexuale, subliniind faptul că acestea nu sînt decât componente parţial integrate în sexualitatea adultă matură, în decursul dezvoltării psihosexuale a individului. Fiecare perversiune ar fi rezultatul unei stări de fixaţie sau de regresiune a personalităţii psihosexuale a individului, la un anumit stadiu anterior, imatur sau arhaic al sexualităţii. În sprijinul acestor afirmaţii vin şi unele fapte. Unele tendinţe sadice sau mazochiste îşi au originea într-un traumatism psihic infantil, determinat de exemplu de vederea din întîmplare a desfăşurării unui act sexual al părinţilor şi interpretat de un copil ca un act sado-mazochist. Alteori, fixaţia se realizează prin condiţionarea reflexă; astfel, un copil bătut de părinţi, ispăşindu-şi astfel greşelile comise de el, se simte uşurat şi indirect, agresivitatea faţă de el devine o sursă de satisfacţie. În cazul mazochismului la femei, acestea relatează adesea că simţeau o plăcere atunci cînd în copilărie erau certate sau bătute de părinţi sau de fraţii lor mai mari. De altfel, în anamneza femeilor perverse se pot găsi complexe infantile nerezolvate, erori educative importante, traumatisme psihice sau frustraţii afective esenţiale, cu ocazia primelor raporturi sexuale cu sexul opus.



Freud insistă asupra faptului că perversiunea ca structură psihică pare să ocupe locul opus nevrozei şi ar fi clişeul său negativ. În timp ce nevrozatul este inhibat în privinţa impulsurilor sale sexuale şi le trăieşte considerîndu-le ca fenomene dăunătoare, nocive, perversul dă curs liber impulsurilor sale sexuale care-i provoacă mai greu conflicte personale (cu explicaţia celor în legătură cu societatea) şi din a căror realizare el simte satisfacţie. În realitate, perversul dă libertate impulsurilor sexuale, deoarece la el nu mai acţionează puterea inhibitorie a centrilor nervoşi şi apare astfel dezechilibrul psihic sexual.



Actualmente majoritatea cercetătorilor sînt înclinaţi să considere perversiunile sexuale mai degrabă ca pe un clişeu negativ al psihozei decît al nevrozei, pentru că la perverşi se evidenţiază mecanisme de apărare şi de regresiune a personalităţii lor psihice foarte apropiate de cea a psihopaţilor.



Totuşi în practică, se regăsesc atitudini de tip pervers, cel puţin parţiale sau periodice, care reprezintă simptome ale unui anumit tip de nevroză.



Se întîmplă relativ rar ca un sadic sau un mazochist să vină din proprie iniţiativă să consulte medicul. Adesea partenera, o rudă sau o autoritate judiciară cer ca individul pervers să fie consultat.



Ca posibilităţi terapeutice în caz de sadism, cînd perversul este foarte excitat şi nevoile lui erotice pot deveni periculoase, se recomandă administrarea de sedative şi mai ales de neuroleptice, sau administrarea de estrogeni în doze mari. Un tratament, care se adresează într-o măsură mai mare etiopatogeniei acestor perversiuni, este psihoterapia şi psihanaliza cu toate dificultăţile pe care le ridică acest gen de tratament la aceşti bolnavi.



EXHIBIŢIONISMUL


Exhibiţionismul este o perversiune destul de răspîndită şi dezaprobată intens de societate. El constă în expunerea de către bărbat a organelor genitale în faţa uneia sau mai multor fete sau femei necunoscute şi, de obicei, în locuri publice. Exhibiţionismul se întâlneşte la ambele sexe, dar se manifestă mai distinct şi este mult mai frecvent la bărbat.



Actul micţiunii, nedeghizat al subiecţilor în stare de ebrietate, cu scleroză senilă sau din motive urgente (hipertrofie de prostată) nu constituie exhibiţionism, ci o lipsă de pudoare. De reţinut că, adevăraţii exhibiţionişti deseori, simulează o nevoie urgentă de micţiune pentru a avea motive de autoapărare în faţa legii.



Exhibiţionismul se prezintă sub mai multe variante clinice : cel compulsiv are intenţia să fie văzut şi să şocheze victimele sale; cel mai frecvent el vizează fetele adolescente sau pre-pubertare, alţii se expun numai în faţa femeilor adulte. Caracteristic pentru exhibiţionismul compulsiv este că individul presimte necesitatea actului exhibiţionist  cu  aproximativ  30  de  minute înainte, prezentând un stadiu prodromal care poate începe cu ilaritate, apoi nelinişte, cefalee şi iritabilitate care apoi duc la o stare de tensiune ce poate dura 24-48 de ore. Actul de exhibiţionism se poate manifesta zilnic, timp de mai multe săptămîni, după care individul intră într-o perioadă de acalmie timp de mai multe luni. Alţii se expun cu o anumită regularitate de la o frecvenţă de o dată pe săptămînă, pînă la 1-2 ori pe an. Exhibiţioniştii propriu-zişi în cazul expunerii „cu succes", care constă mai ales din vederea victimei anxioase sau rămasă perplexă, se simt relaxaţi numai prin simplul act al expunerii, deşi unii se pot masturba şi ejacula în timpul sau după exhibiţionism. Puţini dintre ei pot avea un orgasm spontan în timp ce se expun. După consumarea actului exhibiţionist, acest gen de satisfacţie este urmat de o stare de depresiune şi de remuşcări intense. Cu timpul, ei ajung la adoptarea unor atitudini stereotipice. Pe unii din copii, victime ale unor astfel de molestări, aceste acte îi pot tulbura, iar pentru unele fete mai sensibile pot constitui adevărate traume sexuale.



Deoarece exhibiţioniştii au o comportare ordonată şi normală la locul lor de muncă, atunci cînd sînt prinşi şi acuzaţi, pot veni în ajutorul lor să-i apere, colegii de serviciu sau părinţii. Exhibiţionismul se mai poate prezenta şi ca un simptom al unei nevroze sau psihopatii. Exhibiţionismul simptomatic din cadrul unor psihoze se poate întâlni în : epilepsie, schizofrenie, demenţă senilă, paralizie generală progresivă (cînd are frecvenţă maximă şi se întâlneşte şi la femei), în debilitatea mintală şi la maniaci. Exhibiţionismul alcoolicilor nu trebuie etichetat cu uşurinţă ca atare, deoarece, uneori, aceşti indivizi sînt de fapt exhibiţionist! compulsivi, care încearcă să-şi învingă anxietatea prin băutură.



Exhibiţionismul întâlnit la psihopaţi poate prezenta un pericol social, deoarece unii dintre ei devin furioşi şi violenţi.



Originea exhibiţionismului propriu-zis ca perversiune trebuie căutată în erori educative care au dus la o dezvoltare psihoafectivă alterată. În antecedentele unui exhibiţionist, se poate constata că în tinereţea lui o femeie i s-a expus provocator o dată sau de mai multe ori, fapt ce i-a produs o excitaţie intensă (poate prima din viaţa lui) cu care ocazie şi-a expus şi el membrul. Chiar dacă nu a survenit actul sexual, în fantezia lui, expunerea reciprocă a sexului anatomic a rămas excitantul cel mai intens al sexualităţii sale psihice.



În comparaţie cu exhibiţionismul masculin, la femei nu se poate vorbi de o perversiune bine delimitată cu un scop de realizare specifică care să ducă la orgasm. Mai degrabă la femei se poate vorbi de componente exhibiţioniste, care pînă la un anumit grad fac parte din sexualitatea feminină normală. Deja în anumite atitudini de seducţie feminină se recunosc uşor elemente de exhibiţionism. Este ştiut că în timpul desfăşurării actului sexual, femeia simte nevoia de a-i fi admirată frumuseţea corporală. Atunci însă cînd elementele de exhibiţionism la o femeie devin dominante în timpul raportului sexual şi determinate pentru obţinerea satisfacerii erotice, în acest caz se poate vorbi de exhibiţionism patologic.




Voyeurismul


Voyeurismul reprezintă o stare obsesională a unor indivizi, îndeosebi bărbaţi, care încearcă prin toate mijloacele să asiste la desfăşurarea unui act sexual. Pentru femei, acest fenomen nu depăşeşte pragul unei simple curiozităţi morbide momentane.



Fără îndoială că, şi în activitatea sexuală normală a unui cuplu există elemente de exhibiţionism (caracteristice pentru conduita feminină) şi elemente de tip voyeurist (caracteristice pentru conduita masculină).



Pedofilia


Pedofilia este perversiunea caracterizată prin impulsuri erotice dominante sau exclusive faţă de copii. Se întîlneşte îndeosebi la sexul masculin. La femei, pedofilia în general, se manifestă sub forma unei iniţieri sexuale a unui băiat mic sau a unei fetiţe, fără să devină o preocupare sexuală predominantă. Pedofilia găseşte un număr apreciabil de adepţi printre bătrîni sau la unii pseudoeducatori.



Se disting două categorii clinice : pedofilia compulsivă (erotică) şi pedofilia simptomatică.



Pedofilia compulsivă survine mai ales la bărbaţi şi se manifestă printr-o atracţie erotică, şi impulsuri sexuale care scapă autocontrolului, faţă de copii maturi. Ea poate fi tandră sau agresivă. În varianta tandră, atracţia erotică este mai ales pentru băieţii mici (pedofilia homoerotică), iar în varianta agresivă interesul sexual se dirijează îndeosebi către fetiţe. Pedofilia agresivă este uneori greu de deosebit de sadismul compulsiv. Pedofilia homoerotică nu intră in categoria homosexualilor reali, deoarece ei sînt incapabili să fie stimulaţi sexual de către un bărbat adult. În relaţiile normale cu femei ei pot avea dificultăţi sexuale cînd pedofilia nu este exclusivă.



Pedofilia simptomatică se întîlneşte la demenţii senili şi presenili, la unii traumatizaţi cranieni, la schizofreni şi oligofreni.



Pedofilia este realizată fie numai prin manifestări erotice în care există un interes afectiv foarte puternic pentru copilul ales, fie prin atingeri masturbatorii sau tentative de penetraţie anală. Uneori, pedofiliei i se asociază componente sadice, exhibiţioniste sau voyeuriste.



Fetișismul


În timp ce interesul erotic al unui individ este dirijat fie către un partener heterosexual sau homosexual, la cei cu fetişism, acesta este îndreptat îndeosebi către piese vestimentare ale unei partenere dorite, cunoscute sau necunoscute. Fetişismul se întîlneşte îndeosebi la bărbaţi. La femei acesta se confundă cu necesitatea de a se înconjura de un simbol falic generic, aparţinînd unui partener îndrăgit sau unui personaj idealizat. O anumită legătură poate să existe între tendinţele fetişiste şi impulsurile cleptomane care sînt mai răspîndite la femei decît la bărbaţi.



Narcisismul


Narcisismul, o altă pervertire a instinctului sexual, constă în dragostea şi atracţia de sine (denumirea vine de la Narcis, care făcînd baie într-un rîu şi privindu-se, s-a îndrăgostit de propriul său nud). După cum arată Maranan, narcisismul, cultul pentru sine, este o formă larvată a cultului faţă de acelaşi sex şi poate reprezenta o introducere la homosexualitate.



De menţionat că unele componente fetişiste şi narcisiste se pot întîlni şi în relaţiile sexuale normale, dar acestea sînt cu totul incidentale şi foarte atenuate şi nu reprezintă o renunţare la viaţa sexuală normală.




Zoofilia


Zoofilia este o perversiune a instinctului sexual, în care se manifestă atracţia erotică faţă de animale. Zoofilia se poate întîlni la ambele sexe. La bărbaţi se întîlneşte mai ales în mediul rural, la indivizii care vin în contact prelungit cu animale şi sînt lipsiţi de posibilitatea unor relaţii sexuale normale. La femei, zoofilia se întîlneşte în mediul citadin, sub forma unei atracţii erotice pentru animale domestice. De notat că, în timp ce la femei acest gen de activitate perversă se poate stabiliza şi poate înlocui orice altă formă de activitate sexuală, la bărbat aceasta nu are decît o valoare compensatorie, din lipsa unor posibilităţi de relaţii sexuale normale.

 

 

T. Stoica ( Sexologie, Ed.med., Buc., 1975 )

alte articole conexe aici!