PLANTELE MEDICINALE ÎN TRATAMENTUL BOLILOR

CARDIOPATIA ISCHEMICĂ

Cardiopatia ischemică se manifestă în principal sub forma anginei pectorale sau a infarctului miocardic, boli caracterizate prin dureri de mare intensitate apărute brusc la nivelul inimii, cu o durată mai scurtă, în cazul anginei, sau mai prelungită, în cazul infarctului.

Dacă nu este tratată, angina pectorală se poate complica, ajungîndu-se la infarct miocardic acut. La apariţia acestei boli contribuie aşa-numiţii factori de risc: hipercolesterolemia, hipertensiunea arterială, dieta cu exces de grăsimi saturate şi zaharuri rafinate, fumatul, diabetul zaharat, obezitatea, guta, sedentarismul şi altele.

Cardiopatia ischemică trebuie să fie diagnosticată şi necesită un tratament complex care include regim alimentar riguros, un program de activitate fizică aerobică adecvat gradului de toleranţă la efort, evitarea tuturor toxicelor şi a exceselor şi, ori de cîte ori este necesar, tratament medicamentos.

Principalele medicamente cu efect cardiotonic, folosite pe scară largă în tratamentul insuficienţei cardiace (Digitalis, Digoxin, Lanatozid), sînt preparate din plante: degeţelul-roşu şi degeţelul-lînos. Dat fiind caracterul potent al acestor droguri se impune utilizarea preparatelor cu dozare precisă, numai la indicaţia şi sub supravegherea medicului. Următoarele plante au utilitate dovedită fără a fi însoţite de riscuri: păducelul, talpa-gîştii, valeriana. Ca măsură de fond, este recomandată folosirea plantelor medicinale cu acţiune hipocolesterolemiantă (vezi mai jos: ateroscleroza).

PALPITAŢIILE

Palpitaţiile sunt bătăi de inimă neregulate care pot surveni în numeroase situaţii: abuz de cafea, ceai, alcool sau în diverse boli de inimă, organice sau cu substrat nervos. În toate situaţiile este necesară înlăturarea cauzei care le determină, respectiv tratarea bolii în contextul căreia se manifestă. Plantele medicinale recomandate în palpitaţii sunt următoarele: păducelul, talpa-gîştii, valeriana sau odoleanul şi teiul.

Un ceai combinat, util în cazul palpitaţiilor şi în general în tulburările cardiace pe fond nervos, se prepară dintr-un amestec în părţi egale de frunze şi flori de păducel, talpa-gîştii, flori de tei şi rădăcină de valeriană (pentru a obţine o cantitate de 100 g de amestec uscat se vor folosit cîte 25 g din fiecare plantă). Se pun la infuzat 2 linguriţe de amestec de plante la 1 cană cu apă. Se beau 2 căni pe zi.

ATEROSCLEROZA

Ateroscleroza constă în îngroşarea pereţilor vaselor de sînge, ceea ce îngreunează curgerea sîngelui în teritoriile respective. Pe măsură ce arterele se înfundă ca urmare a dezvoltării aterosclerozei, organele afectate suferă tot mai sever şi în cele din urmă pot ceda.

Ateroscleroza poate avea diverse localizări. Cînd apare la nivelul vaselor coronare, vorbim de ateroscleroza coronariană. Aceasta poate duce în timp la apariţia bolii coronariene, care se poate manifesta sub forma anginei pectorale, a infarctului miocardic sau a morţii subite. Cînd fenomenul apare la nivelul vaselor creierului, vorbim de ateroscleroza cerebrală; pe acest fond poate să apară un atac vascular cerebral, însoţit de diverse grade şi forme de paralizie.

Principalul factor incriminat pentru apariţia şi agravarea bolilor cardiovasculare de natură aterosclerotică este colesterolul sanguin crescut, care, la rîndul lui, este mult influenţat de aportul de grăsimi alimentare, în special de colesterol şi grăsimi saturate.

Există plante medicinale a căror acţiune favorabilă asupra colesterolului sanguin a fost observată. Iată cîteva dintre ele: Plantago psyllium (plantă asemănătoare inului, care nu creşte în România), făina din seminţe de in, schinduful, ginseng-ul, uleiul de citronela (Cymbopogon citratus), precum şi uleiul de luminiţă (Oenothera biennis), anghinarea, gălbenelele, extractul de flori de tei.

Pe de altă parte, există o mulţime de plante care, datorită conţinutului lor de flavonoizi, au proprietăţi antioxidante, contribuind alături de alţi factori antioxidanţi la prevenirea oxidării colesterolului şi la prevenirea formării trombilor. Un exemplu relevant în acest sens este extractul de pin maritim, foarte bogat în picnogenol.

Subliniem faptul că în tratamentul aterosclerozei este vitală modificarea corespunzătoare a alimentaţiei, reducerea adecvată a grăsimilor saturate şi a colesterolului alimentar, adoptarea unei diete bogate în alimente de origine vegetală, evitarea sedentarismului, înlăturarea toxicelor (alcool, nicotină, cafeina) şi adaptarea la stres.

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ

Hipertensiunea arterială se defineşte a fi creşterea tensiunii arteriale maxime (sistolice) peste 160 mmHg şi a tensiunii arteriale minime (diastolice) peste 95 mmHg. Între 140/90 mmHg şi 160/95 mmHg, valorile tensionale indică o hipertensiune de graniţă.

Această boală cuprinde 10-20% din întreaga populaţie, dar o jumătate dintre hipertensivi nu-şi tratează boala, pentru că ea este mult timp asimptomatică. Dintre factorii de risc implicaţi în apariţia acestei boli alimentaţia este unul important, concretizîndu-se, de la caz la caz, prin exces de sare, obezitate (exces de calorii) şi/sau consum de alcool. În tratamentul hipertensiunii arteriale, mai ales în formele severe, medicaţia antihipertensivă condusă de specialist este un pilon de bază.

Alături de medicaţie sunt la fel de importante măsurile de ameliorare a stilului de viaţă, prin adoptarea unei alimentaţii sănătoase, limitarea aportului de sare, un regim optim de activitate fizică şi controlul stresului. Multe dintre medicamentele antihipertensive sunt de provenienţă vegetală. Reserpina obţinută din planta Rauwolfia serpentina intră în compoziţia celor mai frecvent folosite medicamente antihipertensive: Hiposerpil, Hipazin, Raunervil.

În formele uşoare şi moderate, pot fi utile plante cum sunt păducelul, talpa-gîştii. De asemenea, majoritatea plantelor cu efect diuretic îşi găsesc un loc în încercarea de menţinere în limite normale a valorilor tensiunii arteriale. Dintre aceste plante şi produse fitoterapeutice enumerăm: frunzele de mesteacăn, păpădia, anghinarea, cozile de cireşe şi altele. Indirect, prin proprietăţile protectoare pentru vasele sanguine, pot fi utile preparatele din afin şi toate celelalte plante cu un conţinut mare de bioflavonoizi.

Printre plantele recomandate de mulţi autori se află şi vîscul (Viscum album), o plantă care parazitează diferite specii de pomi şi copaci. În cazurile în care celelalte remedii fitoterapeutice nu dau rezultatele scontate, unii recurg la preparate din vîsc. Datorită riscurilor de care este însoţită folosirea vîscului, considerăm că este preferabilă evitarea acestei plante şi completarea tratamentului cu medicaţia antihipertensivă, conform indicaţiilor medicului. 

BOALA VARICOASĂ ŞI HEMOROIZII

Boala varicoasă se caracterizează prin apariţia unor dilataţii permanente şi neregulate la nivelul vaselor de sînge venoase. De obicei, varicele sunt localizate în jumătatea inferioară a corpului, mai ales la nivelul membrelor, datorită forţei gravitaţionale şi a funcţionării deficitare a valvelor venoase. Astfel, sîngele are tendinţa să stagneze şi să producă o dilataţie a peretelui venelor.

Aproximativ 20% dintre adulţi prezintă varice. La femei, varicele sunt de cinci ori mai frecvente decît la bărbaţi. În faza incipientă, varicele sunt asimptomatice. Pacienţii care cer intervenţia medicului în această fază o fac pentru că venele dilatate şi întortocheate sunt inestetice. Mai tîrziu încep să apară dureri, crampe, pulsaţii, senzaţia de picioare grele şi edeme - picioarele se umflă, mai ales seara, senzaţie care dispare pînă dimineaţa.

Insuficienţa venoasă prelungită poate determina modificări trofice cronice la nivelul gambelor care să ducă la pigmentări maronii ale pielii şi chiar la ulcere varicoase. Tratamentul varicelor urmăreşte, prin măsuri profilactice împiedicarea dezvoltării varicelor şi a complicaţiilor lor prin exerciţiu fizic regulat (mers pe jos, înot), purtarea de ciorapi medicinali, evitarea ortostatismului (a statului în picioare) prelungit etc.

Folosirea de substanţe venotonice din plante poate fi considerată ca un tratament adjuvant. În acest sens se vor folosi preparatele pe bază de castan sălbatic - Variterpul sau preparatele cu troxerutin - Venoruton sau Troxevasin. Există şi preparate orale cu troxerutin, extractele din frunzele arborelui templier (Ginkgo biloba) cum ar fi Ginkorfort. Ultima măsură este tratamentul de îndepărtare a varicelor. Acest lucru se realizează prin scleroterapie sau prin îndepărtare chirurgicală.

Hemoroizii sunt dilataţii ale venelor hemoroidale (situate la nivelul părţii terminale a intestinului gros) manifestate prin dureri şi hemoragii, care apar mai ales la persoanele constipate, la sedentari şi la femeile gravide. Ei pot fi şi un semn de debut în cancerul rectal.

Durerea în perioadele de inflamaţie a hemoroizilor este dată de constipaţie, de o alimentaţie condimentată sau de alcool. Tocmai din acest motiv, ca o primă măsură, se impune evitarea condimentelor, iar dieta trebuie să fie uşor laxativă, pentru a permite un scaun uşor, moale, mai voluminos, care nu irită mucoasa anală. Excesul poate duce însă la diaree, care agravează iritaţia. De aceea sunt indicaţi fulgii de ovăz, grîul integral, prunele, şi în general alimentele bogate în fibre.

Un rol important în combaterea constipaţiei îl are şi aportul adecvat de apă care favorizează pasajul materiilor fecale (vezi mai jos: constipaţie). Printre plantele cu utilitate în tratamentul varicelor, hemoroizilor, flebitelor şi a altor afecţiuni ale vaselor de sînge venoase sunt recunoscute castanul sălbatic, sulfina, tătăneasa, urzica-moartă, hamamelis.

Pentru tratamentul extern al hemoroizilor se recomandă aplicarea unor comprese, spălaturi sau băi locale, cu ceaiuri din plante cu efect astringent, antiseptic, antiinflamator, calmant.

Un ceai combinat, util în astfel de situaţii, se poate prepara din flori de coada-şoricelului, frunze de pătlagină, urzică şi flori de muşeţel, în părţi egale. Se prepară o infuzie din 100 g de amestec de plante uscate, la 1 litru de apă şi se foloseşte sub formă de comprese, spălaturi sau băi locale de 2 ori pe zi.

BOLILE REUMATICE

Bolile reumatice sunt un grup de afecţiuni cu forme de manifestare, localizări şi cauze diferite. În fiecare dintre ele, este necesară intervenţia competentă a medicului, care va recomanda un tratament diferenţiat în funcţie de cauze, localizare şi stadiu de evoluţie.

Cea mai frecventă afecţiune din acest grup este reumatismul degenerativ sau artroza. Tratamentul artrozelor constă în primul rînd în normalizarea greutăţii corporale, evitarea activităţilor fizice care produc o uzură accentuată a articulaţiilor afectate, purtarea îmbrăcămintei călduroase, evitarea frigului şi a umezelii. Fizioterapia este importantă şi indispensabilă atît în combaterea durerilor articulare, cît şi în vederea încetinirii uzurii articulaţiilor. Împachetările calde (comprese umede calde, împachetări cu parafină) sunt deosebit de utile. După înlăturarea durerii şi spasmului muscular se impune un program kinetoterapeutic regulat şi de lungă durată.

Fitoterapia îşi găseşte şi ea utilitatea alături de mijloacele fizioterapiei în calmarea durerilor, cu atît mai mult, cu cît utilizarea fără discernămînt a medicaţiei analgezice şi antiinflamatoare (aspirină, indometacin, ibuprofen, diclofenac etc.) are efecte adverse redutabile. Cele mai utilizate plante în tratamentul artrozei, dar şi al altor boli reumatismale sunt: scoarţa de salcie, angelica, brusturele, cozile de cireşe, creţuşca, dreţe, frasinul, ienupărul, merişorul, mesteacănul, pirul, osul-iepurelui, mătasea de porumb, socul, trifoiul-roşu, turiţa-mare, urzica, făina de muştar sub formă de cataplasme şi băile generale în apă cu muguri de pin.

Un ceai combinat recomandat în bolile reumatice se prepară amestecînd următoarele plante, astfel: frunze de mesteacăn - 2 părţi, coada-calului - 1 parte, frunze de frasin - 2 părţi, lemn-dulce - 1 parte, teci de fasole - 1 parte, scoarţă de salcie mărunţită - 2 părţi, flori de soc - 1 parte. Se pun 2 linguriţe din amestecul de plante în 1 cană cu apă clocotită şi se fierbe cca 2 minute după care se lasă în repaus încă 15 minute. Se strecoară şi se beau 2-3 căni pe zi.

GUTA

Guta este o boală metabolică ce se caracterizează prin creşterea concentraţiei de acid uric în sînge şi prin depozitarea uraţilor (cristale de acid uric) în dreptul articulaţiilor mici. Popular, boala se mai numeşte şi podagră. Peste 40% dintre bolnavi regăsesc în familia lor alte persoane cu aceeaşi boală, aceasta fiind mai frecvent întîlnită la bărbaţi decît la femei.

Tratamentul, respectiv prevenirea acceselor acute de gută, implică schimbări importante ale regimului alimentar şi un aport adecvat de lichide. Ceaiurile cele mai recomandate sunt cele din plante cu efect diuretic, depurativ, antiinflamator: afinul, brusturele, frasinul, mesteacănul, osul-iepurelui, mătasea de porumb, socul, turiţa-mare şi urzica.

INAPETENȚA

Scăderea sau pierderea poftei de mîncare (inapetenţă, anorexie) se poate datora unor obiceiuri alimentare greşite (mese la ore neregulate, gustări între mese, consumarea dulciurilor etc), poate fi semnul unor boli grave (cancer, tuberculoză) sau - foarte frecvent - al unor boli obişnuite (gripă, infecţii ale căilor respiratorii însoţite de febră). Primul pas esenţial în cazul inapetenţei este stabilirea cauzei şi înlăturarea acesteia.

Pentru restabilirea, respectiv stimularea poftei de mîncare, sunt utile următoarele măsuri igienice: servirea mesei la ore regulate, abţinerea de la gustări între mesele principale, servirea mesei într-o ambianţă plăcută, grija pentru aspectul atrăgător al mîncării, mişcare regulată în aer liber. De mare ajutor pot fi condimentele care în majoritatea lor sunt pe drept considerate plante medicinale. Dintre numeroasele plante care stimulează pofta de mîncare, de obicei folosite în amestec, amintim: ţintaura, coriandrul, păpădia, coada-şoricelului, anasonul, maghiranul, anghinarea, cicoarea, cimbrişorul, genţiana, lichenul-renului, obligeana, schinelul.

Un ceai combinat recomandat în situaţii de scădere a poftei de mîncare se prepară amestecînd următoarele plante, astfel: albăstrele- 2 părţi, vîrfuri înflorite de pelin - 2 părţi, schinel - 2 părţi, fructe de coriandru - 1 parte şi măceşe - 2 părţi. Se infuzează 2-3 linguriţe din amestecul uscat de plante la 1 cană cu apă şi se administrează 2 linguri cu 30 de minute înainte de masă.

ULCERUL GASTRIC ŞI DUODENAL

Ulcerul gastric şi ulcerul duodenal sunt două boli diferite ca localizare (prima situată la nivelul stomacului, iar cealaltă la nivelul duodenului (prima porţiune a intestinului subţire), dar care au în comun prezenţa ulcerului, adică a unei leziuni la nivelul mucoasei locale.

Boala este întîlnită mai ales în ţările cu un nivel de trai ridicat unde are o incidenţă de 12-14% din totalul populaţiei adulte, ulcerul duodenal fiind de 3-5 ori mai frecvent decît cel gastric. În ţara noastră, frecvenţa bolii este de 6-8%. În boala ulceroasă regimul dietetic este primordial. Fructele de avocado, varza şi ale cîteva legume verzi conţin un factor antieroziv sau antiulceros, numit „vitamina U", care favorizează vindecarea eroziunilor mucoasei gastrice sau duodenale.

Folosirea sucului de varză, simplu sau în combinaţie cu sucul de ţelină grăbeşte vindecarea ulcerului. Pe lîngă tratamentul de bază igienico-ditetetic şi medicamentos se pot folosi următoarele specii de plante: fructele de afin, uleiul de cătină albă, gălbenelele, lemnul-dulce, muşeţelul, obligeana, sunătoarea. Un ceai combinat, util în ulcerul gastric şi duodenal, se prepară din următoarele plante astfel: flori de gălbenele - 2 părţi, flori de muşeţel - 2 părţi, flori de coada-şoricelului - 2 părţi, păpădie - 3 părţi, rădăcină de valeriana mărunţită - 1 parte. Se pun 2 linguriţe de plante uscate la infuzat în 1 cană cu apă. Se beau 1-2 căni pe zi timp de 4-6 săptămîni.

METEORISMUL ABDOMINAL

Prin balonare (meteorism) se înţelege o stare de disconfort abdominal cauzată de acumularea de gaze în stomac sau intestin. Nu este considerată o boală în sensul strict al cuvîntului. Ea apare mai ales după mese, avînd un caracter temporar, atunci cînd este legată de tulburări în activitatea motorie a tubului digestiv, dar poate fi şi persistentă, uneori însoţită de vărsături, cînd caracterizează o anumită suferinţă cronică a unui organ digestiv.

În timp ce prima categorie menţionată poate fi relativ favorabil influenţată de un regim adecvat, balonările cronice persistente acompaniază hepatita acută sau cronică, ciroza hepatică, ascita, ulcerul gastric sau duodenal, boli ale pancreasului, ale intestinului gros, sau chiar anumite forme de cancer ale tubului digestiv. Pentru cazurile mai uşoare, bolnavul trebuie să mănînce încet, cu gura închisă, să nu vorbească în timp ce mestecă pentru a reduce la minimum „înghiţirea aerului".

La fel de important este ca mestecatul să fie bine făcut pentru a favoriza o digestie cît mai completă a alimentelor.Dintre plantele utile în combaterea stărilor de meteorism amintim: anasonul, anghinarea, busuiocul, coriandrul, feniculul, maghiranul, roiniţa, salvia, sovîrvul, ghimberul.Se pot administra fie sub forma ceaiurilor simple, fie în diverse combinaţii.

ENTEROCOLITELE ŞI DIAREEA

Enterocolitele acute reprezintă inflamaţii de scurtă durată ale mucoasei intestinale. Cînd se asociază şi inflamaţia stomacului şi a intestinului gros se numeşte gastroenterocolită. Forma de manifestare cea mai comună a acestei boli este diareea, însoţită de dureri (crampe, colici) abdominale.

Boala apare în urma unei infecţii la nivelul tubului digestiv sau datorită consumului unor alimente care accelerează mişcările intestinale sau afectează activitatea enzimelor intestinale (fructe crude, lapte, mîncăruri grase, alimentele prea reci sau prea calde sau consumate în cantităţi excesive). Eliminarea acestor factori constituie nu numai o măsură preventivă, ci şi primul pas al tratamentului.

Tratamentul include instituirea unui regim alimentar bogat în lichide, în doze mici şi repetate. Unul dintre cele mai indicate preparate fitoterapeutice este ceaiul de sunătoare, completat cu administrarea supei de orez sau de zarzavat. Aceste lichide trebuie să compenseze ceea ce se pierde prin diaree şi vărsături. Este necesar să fie evitate sucurile şi fructele citrice, cafeaua şi băuturile calde. După 2-3 zile se revine progresiv la alimentaţia normală.

Alte ceaiuri utile în combaterea diareei din enterocolite sunt cele din fructe şi frunze de afin, busuioc, rădăcină de cerenţel, coada-racului, creţişoară, dud, merişor, mentă, muşeţel, nalbă-mare, porumbe, răchitan, pudră de roşcove, scoarţă de stejar, troscot, unguraş.

Un ceai combinat, utilizat în enterocolite însoţite de scaune diareice, este preparat din următoarele plante, astfel: turiţă-mare -1 parte, frunze de nuc - 1 parte, scoarţă de stejar mărunţită - 1 parte, răchitan - 1 parte, cimbrişor - 1 parte, rădăcină de cerenţel - 3 părţi, coada-racului - 1 parte. Din 2 linguriţe de amestec de plante la 1 cană cu apă se prepară un decoct. Se beau 3 căni de ceai pe zi.

În caz de diaree mai severă, mai ales la copii, este necesară o rehidratare orală. Pentru aceasta se recomandă prepararea următorului amestec: 1/2 linguriţă de sare de bucătărie + 1 linguriţă de bicarbonat de sodiu + 1/2 linguriţă de clorură de potasiu + 3 linguri de zahăr. Toate acestea se amestecă într-un litru de apă fiartă. Se vor administra 50-100 ml de soluţie pe oră (dacă apar vărsături, se micşorează cantitatea pentru ca ingestia de lichid să fie mai bine tolerată).

Colicile însoţesc de cele mai multe ori diareea şi sunt un simptom obişnuit în enterocolite. Pentru calmarea acestora există numeroase plante cu acţiune antispastică: anasonul, busuiocul, chimenul, cimbrişorul, coada-racului, coada-şoricelului, menta, murul, muşeţelul, feniculul, coriandrul etc.

Un ceai combinat folositor în colicile abdominale, se prepară din următoarele plante, astfel: flori de muşeţel - 2 părţi, fructe de fenicul - 1/2 parte, sunătoare - 2 părţi, talpa-gîştii - 1 parte, roiniţă- 1 parte, mentă - 1/2 parte, flori de coada-şoricelului - 3 părţi. Se pun la infuzat 3 linguriţe din amestecul de plante la 1 cană cu apă şi se beau 3 căni de ceai neîndulcit pe zi.  

ARSURILE RETROSTERNALE

Arsurile retrosternale apar în urma pătrunderii conţinutului gastric în esofag, fie din cauza închiderii incomplete a inelului muscular dintre esofag şi stomac, fie din cauza trecerii anormale a stomacului în cavitatea toracică prin orificiul esofagian (hernie hiatală).

Prevenirea acestor simptome se face printr-un regim alimentar special, prin instituirea unui program foarte regulat al servirii meselor şi abţinerea de la gustări între mesele principale. Este de preferat să se renunţe la masa de seară. Dacă totuşi se consumă şi cina, aceasta să fie compusă din alimente uşoare (cereale integrale, fructe), consumate cu cel puţin 2-3 ore înainte de culcare. Este foarte important să se evite, pe cît posibil alimentele lichide, mai ales cele dulci (sucuri Cola, compoturi etc), alimentele prea reci sau fierbinţi, precum şi cele iritante (condimente, rîntaşuri, sosuri, alcool).

Se recomandă somnul în poziţie semişezîndă (cu capul şi trunchiul mai ridicate, pe perne) pentru a preveni refluxul în esofag al alimentelor consumate. Se vor exclude cafeaua, ciocolata, sucurile de citrice, roşiile, piperul, precum şi mîncărurile prea grase. Ceaiurile cu acţiune antiacidă pot fi administrate numai în prima parte a zilei şi fracţionat în cantităţi mici: muşeţelul, florile de salcîm, sunătoarea, floarea-patimilor. 

AFECŢIUNILE HEPATO-BILIARE

O afecţiune frecvent întîlnită este hipotonia veziculei biliare, o deficienţă în funcţionalitatea vezicii biliare cauzată de dilatarea (creşterea în volum) acesteia şi de scăderea puterii ei de a se contracta şi de a elimina în circuitul digestiv cantitatea întreagă de bilă care este necesară proceselor digestive.

Din aceste motive bolnavii se plîng de jenă sau uneori chiar de durere sub coastele din partea dreaptă, gust amar, greţuri, balonări, uneori vărsături. Pentru stimularea evacuării bilei se poate recurge la plantele cu acţiune coleretică şi colagogă: anghinarea, cimbrişorul, cimbrul de grădină, cruşinul, gălbenelele, iarba-mare, rozmarinul, schinelul, sunătoarea, turiţa-mare.

Litiaza biliară constă în prezenţa calculilor în vezicula biliară şi/sau în căile biliare. Această boală reprezintă 90% dintre toate afecţiunile biliare, fiind una dintre cele mai frecvente boli digestive. Ea afectează 1 din 10 adulţi, frecvenţa ei crescînd cu înaintarea în vîrstă (după 70 de ani, frecvenţa ajunge la 30-60%). Atunci cînd un calcul se mobilizează din vezicula biliară, pe căile biliare, poate apărea colica biliară, manifestată prin dureri vii, localizate sub rebordul costal drept, iradiind în spate, spre omoplat sau chiar spre partea stîngă a abdomenului.

În această situaţie bolnavul va adopta o dietă hidrică, formată din ceaiuri hepatice, lichide îndulcite, evitînd ouăle, carnea şi măruntaiele, brînzeturile, untul şi icrele. Dintre numeroasele plante care influenţează activitatea căilor biliare cele mai indicate sunt cele cu acţiune preponderent antispastică şi calmantă: rostopasca, sunătoarea, menta.

Hepatita este o boală inflamatorie a ficatului, cauzată de un virus sau de anumite substanţe toxice, care se poate manifesta sub o formă acută sau sub o formă cronică. În toate aceste boli regimul alimentar are un rol de prim rang, iar remediile din plante se vor dovedi un ajutor extrem de util. Poate cea mai renumită dintre plantele utilizate în leziunile ficatului este armurariul, sub forma preparatului Silimarină.

Alte plante utile în bolile inflamatorii şi degenerative ale ficatului sunt următoarele: anghinarea, cătina-albă, cicoarea, coada-şoricelului, muşeţelul, păpădia, rostopasca, siminocul, sunătoarea, turmericul. În caz de ciroză hepatică cu fenomene de ascită (acumularea apei în cavitatea abdominală) sau cu edeme ale membrelor inferioare, este recomandată o dietă săracă în sare (sub 1 g/zi), iar preparatele din plante cu efect diuretic sunt binevenite. 

Un ceai combinat, recomandat în hipotoniile vezicii biliare, dischineziile biliare, afecţiunile cronice ale ficatului, se prepară din următoarele plante, astfel: rostopasca - 2 părţi, măceşe - 1 parte, scoarţă de cruşin - 1 parte, sunătoare - 2 părţi, mătase de porumb -1/2 parte, turiţă-mare - 1/2 parte, mentă - 1 parte, coada-şoricelului -1 parte şi rădăcină de păpădie - 1 parte. Se prepară un decoct din 2 linguriţe de amestec de plante la 1 cană cu apă şi se bea cîte 1 pahar, cu 30 de minute înaintea meselor principale (3 pahare pe zi). 

CONSTIPAȚIA

Prin constipaţie se înţelege eliminarea cu dificultate a materiilor fecale, datorită încetinirii tranzitului intestinului gros. Vorbim despre constipaţie atunci cînd scaunele sunt eliminate la interval de 2-4 zile, în cantitate redusă şi de consistenţă foarte fermă.

Cauzele unei constipaţii recent instalate trebuie elucidate fără întîrziere, deoarece ea poate semnala debutul unor afecţiuni grave. Medicul trebuie să decidă dacă este vorba de o constipaţie secundară unei boli sau de aşa-numita constipaţie cronică obişnuită.

Constipaţia cronică habituală se combate în primul rînd prin corectarea alimentaţiei (cantităţi corespunzătoare de legume, fructe, zarzavaturi, cereale integrale şi evitarea alimentelor rafinate), evitarea sedentarismului (instituirea unui program zilnic de mişcare în aer liber), asigurarea unei cantităţi suficiente de lichide (ideal apă) şi mersul la toaletă la ore fixe (cel mai indicat moment este dimineaţa, după trezire).

De asemenea, o măsură salutară, uneori necesară, pe lîngă cele de mai sus, constă în administrarea unor preparate din plante care cresc masa bolului fecal. Un astfel de supliment natural şi fără riscuri îl constituie seminţele de in, respectiv seminţele de Plantago psyllium. Se înmoaie 1-3 linguri de seminţe într-un pahar cu apă. Se consumă seara înainte de culcare. Dintre plantele medicinale cu efecte laxative şi purgative folosite în combaterea constipaţiei amintim scoarţa de cruşin, senna, frunzele de frasin, rădăcinile de revent, gelul de aloe.

Unele dintre aceste preparate impun o administrare strict dozată, limitată în timp, deoarece în doză prea mare pot duce la reacţii adverse foarte grave. Este recomandabil să se administreze mai întîi alte plante cu acţiune mai blîndă. Dacă veţi ţine cont de indicaţiile cu privire la regimul alimentar şi stilul de viaţă în ansamblul său, nu veţi fi nevoiţi să recurgeţi la remediile mai potente şi să vă expuneţi la riscurile pe care aceste remedii le prezintă.

PARAZITOZELE INTESTINALE

Oxiuraza este o infecţie produsă de un vierme numit Enterobius vermicularis şi apare mai ales la copii. La aceştia se constată o mîncărime a pielii, mai intensă noaptea, la nivelul orificiului anal (la fetiţe şi la nivelul orificiului vaginal), precum şi o stare de agitaţie crescută.

Plante sau uleiuri volatile cu efecte antihelmintice mai mult sau mai puţin pronunţate sunt: cimbrişorul, cimbrul de grădină, coriandrul, feniculul, gălbenelele, iarba-mare, pelinul. Nu trebuie să uităm de usturoi care, în afara cazurilor cînd datorită convenienţelor sociale este dificil de administrat, constituie unul dintre cele mai bune şi mai eficiente remedii împotriva paraziţilor intestinali. În tratamentul acestei boli, se pot folosi 1-4 căţei de usturoi pe zi, în funcţie de vîrstă, timp de o săptămînă. În final vom menţiona şi extractele din rădăcină de ferigă, nu fără a atrage încă o dată atenţia asupra riscurilor inerente şi a obligativităţii supravegherii medicale. 

ALTE AFECŢIUNI ŞI SIMPTOME DIGESTIVE

Indigestiile, greţurile sunt printre cele mai frecvente acuze pentru care de cele mai multe ori cei afectaţi nici nu se mai prezintă la medic. Principiul stabilirii cauzei este important şi în aceste situaţii, mai ales dacă neplăcerile persistă, deoarece în spatele unori tulburări aparent banale se pot ascunde uneori boli serioase care trebuie depistate şi tratate din timp.

 Pentru ameliorarea greţurilor se poate recurge la remedii preparate din anghinare, mentă, busuioc, lichenul-renului, ghimber, afin.În indigestii se administrează preparate din anghinare, coriandru, frunze de nuc, păpădie şi altele.

Un ceai combinat, recomandat în indigestii, se prepară din următoarele plante amestecate astfel: frunze de nuc - 1 parte, mentă -1 parte, frunze de mur - 1 parte, frunze de afin - 3 părţi, frunze de păpădie - 1 parte, teci de fasole - 2 părţi, flori de gălbenele -1 parte. Se pun la infuzat 2 linguriţe din amestecul de plante, la 1 cană cu apă. Se beau 2-3 căni de ceai pe zi. 

AFECŢIUNILE RESPIRATORII

Infecţiile acute ale căilor respiratorii, răceala simplă sau guturaiul, faringitele, laringitele, traheitele şi bronşitele, sunt cele mai frecvente boli întîlnite în viaţa de zi cu zi. În acest domeniu remediile din plante abundă, avînd aplicaţii extrem de favorabile atît pentru ameliorarea simptomelor, cît şi pentru prevenirea complicaţiilor şi scurtarea perioadei de evoluţie.

În prima fază a bronşitei, fază în care este prezentă tuşea seacă, se recomandă plantele cu acţiune emolientă: nalba-mare, frunzele de podbal, pătlagina. De asemenea, se poate folosi cu succes siropul de pătlagină din farmacii sau preparat acasă după tehnica următoare: frunzele proaspăt culese se mărunţesc bine, se storc bine, iar sucul obţinut se amestecă cu un volum egal de miere. Pentru păstrare, amestecul obţinut se fierbe 15-20 de minute şi se păstrează în sticle bine închise. După 1-2 zile de la debutul bolii, cînd începe expectoraţia, se continuă tratamentul cu plante expectorante, care fluidifică secreţiile bronşice, uşurînd astfel eliminarea lor: ciuboţica-cucului, săpunariţa, scaiul-vînăt.

Un ceai combinat cu efect expectorant, antiseptic şi de calmare a tusei, deosebit de util la copii, este ceaiul din părţile aeriene ale scaiului-vînăt asociat cu ceaiul de cimbrişor. Un alt ceai combinat, util în bronşite cu expectoraţie şi tuse spastică, se prepară din următoarele plante: frunze de podbal - 1 parte, rădăcină de iarbă-mare - 1/2 parte, sovîrv - 1/2 parte, pătlagină - 3 părţi, rădăcină de ciuboţica-cucului - 1 parte, conuri de pin -3 părţi, frunze de urzică - 1 parte. Din amestecul de plante se pun la infuzat 2 linguriţe, la 1 cană cu apă. Se beau 3 căni pe zi.

Inhalaţiile au o utilitate certă în uşurarea expectoraţiei. Dintre uleiurile volatile folosite pentru inhalaţii amintim uleiul de eucalipt, de brad sau de pin, de mentă, de salvie etc. În faringite, amigdalite şi laringite, pe lîngă tratamentul cu mijloacele arătate mai sus, se recomandă gargara cu ceai de salvie. Cu toate că plantele din care se prepară ceaiurile conţin principii active cu acţiune specifică, nu trebuie să neglijăm faptul că pentru favorizarea expectoraţiei volumul de apă ingerat este o condiţie esenţială. Pentru o bună expectoraţie trebuie asigurat un aport de lichide cît mai mare.

Dacă pacientul nu bea suficient ceai este bine să se suplimenteze aportul de lichide cu apă de băut. Inhalaţiile nu pot înlocui o măsură esenţială în cazul infecţiilor respiratorii acute şi anume umidificarea aerului din încăpere. Simpla umidificare a aerului din încăpere este un mijloc extrem de eficient în ameliorarea tusei iritative şi în favorizarea eliminării sputei.

Cea mai simplă metodă, accesibilă şi în cele mai modeste condiţii este să punem apă la fiert într-o oală de mărime convenabilă şi să lăsăm ca vaporii de apă să se degaje în încăpere. În tratamentul afecţiunilor respiratorii nu trebuie scăpate din vedere nici celelalte remedii naturale, care se impun prin eficienţa lor, şi anume hidroterapia, mai exact aplicaţiile calde locale. În sfîrşit, vrem să facem un apel la prudenţă şi prevedere. Există o tendinţă în general justificată de a evita pe cît posibil tratamentul cu antibiotice. Faptul acesta este în conformitate cu stadiul actual al cunoştinţelor medicale. Nu trebuie totuşi să uităm că sunt destule cazuri în care capacitatea de apărare a organismului este afectată în aşa măsură, încît va fi nevoie de antibioterapie. Diagnosticul şi indicaţiile unui medic bine informat sunt întotdeauna salutare.

Astmul bronşic este o boală caracterizată prin greutate în expiraţie, crize de sufocare şi prin nevoia intensă de aer. Această boală poate fi cauzată de spasmul muşchilor căilor aeriene mici (bronhiole), provocat de o stare alergică, de o infecţie pulmonară cronică sau de o iritaţie locală a aparatului respirator. Se apreciază că aproximativ 5-10% din populaţie prezintă simptome care se încadrează în diagnosticul de astm şi că în ultimele trei decenii numărul astmaticilor a fost în creştere.

Fiind considerată o boală cronică, tratamentul astmului se administrează, de regulă, toată viaţa, sub supravegherea medicului specialist. În fazele mai uşoare ale bolii se poate încerca, dar cu prudenţă, folosirea unor ceaiuri cu efect antispastic asupra căilor aeriene: cimbrişor, coada-şoricelului, isop, frunze de podbal, salvie, trifoi-roşu, unguraş.

Ca adjuvant în tratarea crizelor de astm unii autori recomandă o infuzie din isop, sovîrv şi frunze de pătlagină, în părţi egale. Se folosesc 1-2 linguriţe de amestec de plante la 1 cană cu apă. Se beau 2-3 căni pe zi, pe o durată de cel puţin 2 săptămîni. 

AFECŢIUNILE APARATULUI URINAR

Infecţiile urinare sunt boli ale căilor urinare, caracterizate prin eliminarea de germeni prin urină. Dintre acestea, forma cea mai comună o reprezintă cistita, care este o inflamaţie a vezicii urinare şi care apare predominant la femei, manifestîndu-se prin eliminare de urină cu aspect tulbure, dureri sau usturime la urinare şi urinare mai frecventă şi în cantităţi mai mici.

Infecţiile urinare au o frecvenţă foarte mare, situîndu-se pe locul doi după infecţiile respiratorii. Pe lîngă alte cauze favorizante ale infecţiilor urinare, una dintre cele mai importante este diureza scăzută, respectiv un aport insuficient de lichide. În consecinţă, un aspect al tratamentului infecţiilor urinare este asigurarea unei diureze abundente. Aceasta se poate realiza printr-un aport crescut de lichide, sub forma unei cure de lichide. Scopul curei de lichide este eliminarea unui volum mai mare de urină care va scădea concentraţia urinii, va favoriza eliminarea prin „spălare" a germenilor care întreţin infecţia, ameliorînd simptomatologia.

Cura de lichide se face astfel: se consumă 1 cană de apă la fiecare 20 de minute timp de 3 ore, apoi 1 cană de apă la 1 oră. Bineînţeles, ceaiurile cu efect diuretic, antiinflamator şi dezinfectant pot asigura un astfel de aport mărit de lichide, cu efecte benefice, suplimentare faţă de apa simplă. Este foarte important de reţinut că, în cazul pacienţilor cu suferinţe cardiace, este de competenţa medicului curant să stabilească în ce măsură se poate creşte aportul de lichide.

Există foarte multe specii recomandate şi folosite în astfel de situaţii, pentru acţiunea lor diuretică şi antiinflamatoare. Vom enumera cîteva dintre ele: splinuţa, cozile de cireşe, coada-calului, rizomii de pir, frunzele de merişor, frunzele de mesteacăn, mătasea de porumb, florile de soc, florile de muşeţel, florile de coada-şoricelului. Sucul obţinut din fructele de Vaccinium macrocarpus, un arbust înrudit îndeaproape cu afinul din ţara noastră, este folosit pe scară largă în America în tratamentul natural a infecţiilor urinare.

Mai multe studii au confirmat valoarea antiseptică a preparatelor din Vaccinium macrocarpus. Există şi studii care au arătat că substanţele cu efect inhibitor asupra înmulţirii bacteriilor prezente în Vaccinium macrocarpus se regăsesc şi în fructele de afin. Trebuie să facem o menţiune specială cu privire la fructele de ienupăr. Acestea au într-adevăr un efect diuretic semnificativ, însă, datorită posibilelor efecte adverse în cazul supradozării, trebuie utilizate cu atenţia cuvenită.

Un ceai combinat cu efecte diuretice şi antiseptice se poate prepara din următoarele plante: frunze de mesteacăn - 3 părţi,coada-calului - 1 parte, albăstrele - 1 parte, rădăcini de pir -2 părţi, mătase de porumb - 1 parte, osul-iepurelui - 1 parte, frunze de afin - 1 parte. Se prepară o infuzie din 2 linguriţe de plante la 1 cană cu apă. Se beau 3-4 căni de ceai pe zi.

Oricum, în multe cazuri de necesitate se ajunge la antibioterapie. În aceste cazuri este important ca ea să fie făcută în mod riguros, după urocultură şi antibiogramă. Asigurarea aportului de lichide este şi în acest caz o piesă importantă a tratamentului.

Litiaza renală este o afecţiune a aparatului urinar, caracterizată prin prezenţa calculilor (pietrelor). Calculii se pot localiza la nivelul rinichiului, dar pot să se situeze şi pe ureter sau în vezica urinară, ca urmare a mobilizării şi migrării. Litiaza renală poate fi pentru o lungă durată de timp o boală fără simptome. Cele mai frecvente simptome sunt hematuria (prezenţa sîngelui în urină) şi colicile renale, care apar de obicei atunci cînd un calcul migrează din rinichi pe ureter şi se fixează acolo.

Creşterea nivelului de trai, consumul ridicat de carne, lapte şi derivate din lapte, contribuie considerabil la răspîndirea bolii. Conform cunoştinţelor actuale, măsura primordială - atît ca importanţă, cît şi ca succesiune în timp - aplicată la toţi pacienţii cu litiază renală, constă în creşterea aportului de lichide în aşa fel încît să se asigure o diureza de minimum 2 litri pe zi. Pacienţii cu suferinţe cardiace vor trebui sfătuiţi direct de medicul curant, pentru a nu încărca inima slăbită. În al doilea rînd, în funcţie de natura calculilor, bolnavilor li se va recomanda un regim alimentar specific.

De exemplu, bolnavii cu litiază urică trebuie să reducă aportul de proteine. Cei cu litiază oxalică trebuie să elimine alimentele cu conţinut ridicat de acid oxalic: cacao, ciocolată, ceaiurile cu conţinut de oxalaţi, dar şi ţelina, spanacul, coacăzele, prunele uscate, agrişele etc. Sunt interzise, de asemenea, apele minerale alcaline şi cele bogate în calciu.

Litiaza fosfatică necesită un regim scăzut în fosfor, calciu, grăsimi, sare şi bogat în lichide. Curele de ceaiuri sunt de mare folos, întrucît constituie o alternativă la apa simplă de băut şi sunt indicate aceleaşi ceaiuri menţionate la tratamentul infecţiilor urinare.

Colicile renale beneficiază de tratamentul clasic cu medicamente antispastice, analgezice. De asemenea, aplicaţiile locale de căldură pe traiectul ureterelor şi/sau în lojele renale sunt de cele mai multe ori salutare. Aceste aplicaţii de căldură se pot face sub diferite forme: comprese umede calde, perna electrică, sticle cu apă caldă, duş fierbinte pe abdomen şi în regiunea lombară, baie generală caldă, prelungită.

În ce priveşte locul ceaiurilor, trebuie evidenţiat faptul că, în unele cazuri ingestia unei cantităţi mari de lichide (de exemplu ceai), poate fi ea însăşi o cauză a mobilizării unor calculi, şi deci a declanşării colicii renale. Oricum, faptul acesta nu presupune în mod automat că ingestia masivă de lichide este absolut contraindicată. Se ştie că 90% dintre calculii cu dimensiuni sub 5 mm se elimină în mod spontan, fără intervenţie chirurgicală. Ca urmare, în cazul în care se urmăreşte mobilizarea unui calcul în vederea eliminării lui, creşterea consumului de lichide pînă la 3 litri pe zi este o măsură care se impune.

Atunci cînd calculul obstruează complet ureterul, este necesară intervenţia chirurgicală.Un ceai combinat cu efecte diuretice este compus din următoarele plante: cozi de cireşe - 3 părţi, coada-calului - 1 parte, mătase de porumb - 2 părţi, flori de coada-şoricelului - 1 parte, osul-iepurelui -1 parte, rădăcini şi frunze de păpădie - 2 părţi. Se pune 1 linguriţă de plante mărunţite, în 1 cană cu apă şi se fierbe 5 minute. Se ia de pe foc şi se lasă la infuzat încă 5 minute. Se strecoară şi se beau 3 căni de ceai pe zi.

AFECŢIUNILE PROSTATEI

Prostata este o glandă anexă a aparatului reproductiv bărbătesc situată imediat sub vezica urinară, cu rol în secreţia lichidului seminal. Una dintre îmbolnăvirile mai frecvente ale prostatei este aşa-numita hipertrofie benignă de prostată, sau adenomul de prostată.

Această boală constă în creşterea în dimensiuni a glandei, fenomen foarte frecvent la vîrste înaintate, şi se manifestă de obicei prin tulburări de micţiune: senzaţia imperioasă de urinare, creşterea frecvenţei urinării, eliminarea urinei în cantităţi mici etc.

Printre plantele despre care cercetările au arătat că prezintă proprietăţi benefice în afecţiunile prostatei se numără urzica. Extractele din rădăcinile de urzică administrate la bărbaţii cu hipertrofie benignă de prostată determină o ameliorare a disuriei (urinarea dificilă). Studiile făcute în Franţa au arătat că administrarea zilnică a extractului din rădăcini de urzică la bărbaţii cu prostata mărită a dus la reducerea frecvenţei micţiunilor în timpul nopţii, ştiut fiind că acesta este unul dintre cele mai deranjante simptome.

Alte preparate din plante, utilizate în fitoterapia adenomului de prostată, sunt extractul din frunzele holerei (Xanthium spinosum) şi din fructele de palmier dinţat.

Palmierul dinţat (Serenoa serrulata) este o plantă puţin cunoscută la noi, asupra căreia s-au făcut mai multe studii în ultimii ani. Extractul obţinut din fructele de palmier pitic, cum i se mai spune, au dat rezultate suprinzătoare în tratamentul hipertrofiei benigne de prostată, ducînd la facilitarea micţiunii, scăderea reziduului urinar din vezică şi scăderea frecvenţei micţiunilor. 

DIABETUL ZAHARAT

Diabetul zaharat este o boală metabolică ce se manifestă în principal prin creşterea concentraţiei zahărului în sînge (hiperglicemie), cu apariţia acestuia în urină (glicozurie). În întreaga lume, în anul 1985, existau peste 100 milioane de diabetici.

Tratamentul dietetic în diabetul zaharat nu poate fi înlocuit de nici un tratament medicamentos, La mulţi dintre diabeticii de tip II, dietoterapia poate constitui metoda predominantă de tratament. Măsurile alimentare constau în limitarea grăsimilor, restrîngerea proteinelor pînă la cantitatea recomandată zilnic şi a glucidelor pînă la acoperirea deficitului. Alimentaţia bogată în fibre previne variaţia excesivă a glicemiei şi constituie un factor care scade riscul de apariţie a diabetului.

Pe lîngă terapia cu insulină sau antidiabetice pe cale orală, care uneori este inevitabilă, regimul alimentar şi regimul de activitate fizică pot fi în mod fericit completate prin utilizarea inteligentă a plantelor medicinale cu acţiune hipoglicemiantă.

Cele mai importante dintre acestea sunt: afinul, tecile de fasole, usturoiul, ceapa, seminţele de schinduf, cicoarea, dudul, preparatele din ciumărea, salvia şi altele. Studii efectuate asupra unei plante din India, Gymnema sylvestre au arătat că aceasta scade necesarul de insulina sau de medicaţie antidiabetică orală, regenerează celulele secretoare de insulina şi astfel ajută la reechlibrarea metabolismului glucidelor la pacienţii cu diabet zaharat.

Un ceai combinat cu acţiune antidiabetică se prepară din amestecul următoarelor plante: frunze de afin - 4 părţi, frunze de dud - 2 părţi, frunze de nuc - 1 parte, frunze de urzică - 1 parte, teci de fasole - 2 părţi. Se prepară o infuzie din 1 lingură de plante la 1 cană cu apă şi se beau 2 căni zilnic, timp de 7-10 zile.

Un alt ceai combinat recomandat la diabetici se prepară după reţeta următoare: frunze de afin, ciumărea, rădăcină de brusture, rădăcină de păpădie, teci de fasole, în părţi egale. Se prepară un decoct din 1 lingură de amestec de plante la 1 cană cu apă, fierbîndu-se 5 minute. Se strecoară şi se beau 2 căni pe zi, timp de 10-14 zile.Se cunosc două tipuri distincte de diabet zaharat. Diabetul zaharat de tip I, numit şi insulino-dependent şi diabetul zaharat de tip II, numit şi insulino-independent.

OBEZITATEA

Obezitatea este o creştere exagerată a greutăţii corporale, datorată acumulării unei cantităţi mari de grăsime în ţesutul subcutanat şi în jurul unor organe interne. O persoană este calificată drept obeză atunci cînd greutatea corporală depăşeşte cu 20% greutatea ideală. Frecvenţa obezităţii este în continuă creştere mai ales în ţările dezvoltate, la noi în ţară fiind de 20% din întreaga populaţie.

Kilogramele în plus se asociază cu o serie întreagă de boli cronice grave: boli de inimă, hipertensiune arterială, tulburări de respiraţie, cancer, diabet zaharat, artroze şi altele.

Cauzele obezităţii sunt încă insuficient cunoscute. Cu toate că cercetările au pus în evidenţă unii factori ereditari, se admite faptul că obezitatea este în mare parte cauzată de stilul de viaţă nesănătos (abuz alimentar, viaţă sedentară). Este absolut clar că depunerea de grăsime are loc în condiţiile unui aport excesiv de calorii, al unei cheltuieli reduse de calorii sau ale combinării acestor doi factori.

Tratamentul este deosebit de dificil tocmai datorită faptului că accentul hotărîtor trebuie să cadă pe stăpînirea de sine a pacientului, mai degrabă decît pe tratarea pasivă cu medicamente. În medicina actuală se recunosc trei căi de abordare a obezităţii: regimul alimentar, regimul de activitate fizică şi medicamentele sau ceaiurile care scad pofta de mîncare. Nu se poate ascunde faptul că cea de-a treia cale de abordare nu este raţională şi rezultatele obţinute sunt de foarte scurtă durată. Cei care doresc o rezolvare reală trebuie să clădească strategia curei de slăbire pe primele două elemente: alimentaţia şi exerciţiul fizic.

În nici o altă boală, cu excepţia poate a bolilor canceroase, nu se recurge la atîtea soluţii iluzorii, nefundamentate, ba de multe ori chiar periculoase, cum se recurge în cazul obezităţii, în speranţa eliberării de surplusul de kilograme. Cura de slăbire constituie un teren propice pentru cele mai ingenioase şarlatanii, iar pentru victime, terenul celor mai amare dezamăgiri.

Majoritatea fitoterapeuţilor recomandă ceaiuri a căror acţiune principală se încadrează în una dintre următoarele categorii: ceaiuri cu acţiune diuretică-depurativă, ceaiuri cu acţiune laxativă-purgativă, ceaiuri cu acţiune sudorifică, ceaiuri cu acţiune anorexigenă. Strategiile care se bazează exclusiv pe astfel de remedii fitoterapeutice sunt total neadecvate şi există obiecţiuni serioase chiar şi în dreptul unora dintre mijloacele fitoterapeutice folosite ca adjuvant.

Atunci cînd este adoptată purgaţia ca mijloc de tratare a obezităţii se ajunge de obicei la accidente nefaste. Abordarea obezităţii prin mărirea diurezei sau a sudoraţiei, nu este nici ea o strategie mai raţională ori lipsită de riscuri. În sfîrşit, ceaiurile care reduc pofta de mîncare, deşi se încadrează în linia tolerată de practica medicală curentă, suferă de aceeaşi ineficientă pe termen mediu şi lung de care suferă şi intervenţia cu medicamente anorexigene.   

INSOMNIA

Insomnia este o suferinţă specifică vieţii moderne, încărcate de stres psihic, şi se caracterizează prin dificultate la adormire, somn superficial, cu treziri repetate, sau durata insuficientă şi nereconfortantă a somnului. Cauzele insomniei sunt numeroase: unele boli somatice (boli de inimă, hipertensiune arterială etc), nevrozele, mesele copioase servite seara tîrziu, sedentarismul, consumul de cafea, ceai, băuturi Cola, lectura unor cărţi sau vizionarea unor filme, zgomotul, căldura sau frigul excesiv etc.

Pentru combaterea raţională a insomniei trebuie în primul rînd să se stabilească şi să se înlăture cauza. Regularitatea în toate activităţile, respectarea orei de culcare şi adoptarea unui program regulat de exerciţii fizice nu pot fi înlocuite cu nimic. Influenţa reconfortantă şi regeneratoare a naturii precum şi exercitarea unei credinţe autentice în Dumnezeu sunt în măsură să ofere pace şi linişte sufletească într-o lume atît de agitată cum este cea în care trăim.  

DEPRESIA

Depresia, în forme mai mult sau mai puţin grave, este una dintre cele mai frecvente boli din practica medicală curentă. Ea se caracterizează ca o stare de tristeţe accentuată şi continuă, prezenţa copleşitoare a unor simţăminte de disperare, pierderea interesului pentru preocupările curente. Cauzele depresiei sunt multiple. Cert este că remediile naturale din plante pot să contribuie la ameliorarea formelor uşoare de depresie.

Pe lîngă multele sale efecte cunoscute, sunătoarea are şi proprietatea, mai puţin cunoscută, dar dovedită, antidepresivă. Sunătoarea are nu doar un simplu efect sedativ, ci are un efect antidepresiv expres. Acţiunea ei nefiind atît de intensă ca a unor medicamente antidepresive, nu va fi prescrisă ca tratament unic în depresiile grave.

Ea este binevenită în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, în depresiile nevrotice, în distonia neurovegetativă.Administrarea ceaiului de sunătoare în combaterea depresiei va fi pe termen lung, nu numai datorită caracterului cronic al stărilor depresive, dar şi pentru că acţiunea antidepresivă a sunătoarei nu se instalează decît după 2-3 săptămîni de la începerea administrării. Pe toată durata tratamentului, bolnavul trebuie să evite expunerea la razele solare intense.

MIGRENA ŞI CEFALEEA SIMPLĂ

Durerile de cap sunt una dintre cele mai frecvente acuze amintite cu ocazia consultaţiilor medicale. Migrena este o durere de cap care de obicei afectează o singură parte a capului şi care survine în accese ce pot dura între 2 şi 24 ore. Poate fi însoţită de greţuri şi vărsături. Cauza migrenei este o îngustare temporară (spasm) a unui vas arterial cerebral, după care urmează o dilataţie a aceluiaşi vas, percepută de pacienţi sub formă pulsatilă. Această boală este foarte frecventă, afectînd 5-10% din populaţie, mai ales femeile (2/3).

Primele manifestări debutează, la peste jumătate dintre bolnavi, înaintea vîrstei de 20 ani, iar pe măsura înaintării în vîrstă crizele devin mai rare.Întrucît, în producerea acestor dureri, factorii alergici şi alimentari sunt implicaţi în aproximativ 25% din cazuri, cunoaşterea lor poate fi utilă. Astfel, pot produce „dureri de cap", în sensul propriu al expresiei: cafeaua, ceaiul, ceapa, usturoiul, citricele, ouăle, ciupercile şi băuturile alcoolice.

Dintre plantele administrate pentru combaterea cefaleei şi a migrenelor amintim arborele templier (Ginkgo), cornul-secarei (preparat farmceutic Ergoceps), levănţica, salcia şi menta. Există studii care confirmă că practica efectuării unor frecţii la nivelul tîmplelor cu ulei volatil de mentă poate duce la ameliorarea mult aşteptată pentru durerile de cap. 

DEFICIENȚELE SISTEMULUI IMUNITAR

Sistemul imunitar este ansamblul organelor, ţesuturilor şi celulelor care sunt specializate în apărarea corpului de agresiunile din exterior. Apărarea celulară şi umorală de tip imunitar are rolul de a contracara invazia bacteriilor, viruşilor, ciupercilor microscopice sau a altor germeni patogeni. Dintre elementele importante ale acestui sistem de apărare fac parte ganglionii limfatici, splina, timusul globulele albe de diverse tipuri.

Sistemul imunitar este influenţat în sens pozitiv sau negativ, de o serie de factori. în ultima vreme, cercetările au arătat existenţa multor plante care pot contribui la o mai bună apărare faţă de microbi fie direct, prin efectele antimicrobiene, fie indirect, prin stimularea capacităţii de luptă a organismului. Cea mai renumită plantă cu efecte benefice asupra sistemului imunitar este fără îndoială echinacea. Alte plante care pot ajuta la refacerea rezistenţei imunologice sunt: usturoiul, sunătoarea, isopul, lemnul-dulce, gălbenelele, iarba-mare, lumînărica, teiul, cimbrişorul.

CANCERUL

Boala canceroasă se caracterizează prin: înmulţirea anormală, necontrolată, a unor celule sau ţesuturi, răspîndirea lor în ţesuturile din vecinătate sau la distanţă şi, în final, distrugerea organismului, în rîndurile opiniei publice este foarte răspîndită ideea că boala canceroasă este nevindecabilă. Este adevărat, evoluţia naturală a bolii canceroase duce spre deces. Totuşi, medicina zilelor noastre vine să ne aducă două veşti bune care completează şi corectează tabloul sumbru al acestui flagel.

Prima veste bună este că majoritatea cancerelor (între 50 şi 75%) pot fi prevenite  prin eliminarea factorilor de risc cunoscuţi. A doua veste bună este că multe din localizările canceroase pot fi diagnosticate precoce şi printr-un tratament prompt şi corespunzător, pot fi vindecate în proporţie foarte mare.

Problema utilităţii ceaiurilor şi în general a metodelor medicinei naturiste în tratamentul cancerului este o problemă spinoasă. Răspunsul nu poate fi şi nu trebuie evitat. Nu putem să nu evocăm nenumăratele cazuri - de la pacienţi simpli la medici - în care încercările pur naturiste au dus la amînarea terapiei care ar fi putut fi eficientă, iar consecinţele au fost cele mai regretabile. Acestea sunt situaţiile în care neacceptarea limitelor fitoterapiei a dus la pierderea de vieţi omeneşti, care ar fi putut fi salvate.

Iată de ce este esenţial să înţelegem că tratamentul bolii canceroase este complex, incluzînd, de la caz la caz, intervenţia chirurgicală, radioterapia, chimioterapia, şi în nici un caz nu se poate rezuma doar la remedii fitoterapeutice. Cercetările ştiinţifice atestă în permanenţă noi resurse din lumea plantelor care dovedesc proprietăţi reale de protecţie a celulelor împotriva apariţiei procesului canceros. Ştiinţa este în plin proces de catalogare a numeroaselor substanţe fitochimice care alcătuiesc pe zi ce trece un arsenal tot mai redutabil în lupta pentru prevenirea cancerului.

Dintre plantele ca avînd activitate anticanceroasă recunoscute de oamenii de ştiinţă fac parte: usturoiul, ghimberul, rădăcina de lemn-dulce, seminţele de in, ginseng-ul şi altele. Studiile au reuşit chiar să identifice unii dintre complecşii fitochimici anticarcinogeni. De exemplu, lignanii din seminţele de in, alil-sulfaţii din usturoi şi ceapă, acidul elagic din fructele de pădure, substanţele triterpenice şi calconele din rădăcina de lemn-dulce, curcumina din turmeric, gingerolul din ghimber, acidul ursolic şi diterpenoidele din salvie.

Plantele din familia umbeliferelor, printre care anasonul, chimenul, coriandrul, feniculul şi altele înrudite cu morcovul, sunt un adevărat tezaur de ftalaţi, flavonoizi, carotenoide, cumarine, terpenoide şi alte substanţe fitochimice care au proprietăţi în sensul prevenirii cancerului.  

FITOTERAPIA ÎN PERIOADA SARCINII ŞI ALĂPTĂRII

Pentru o bună secreţie lactată este important ca femeia care alăptează să se alimenteze bine, atît cantitativ, cît şi calitativ, şi de asemenea să bea suficiente lichide. Femeia care alăptează trebuie să evite cu stricteţe cafeaua, tutunul, ceaiul negru şi orice fel de băutură alcoolică, inclusiv berea!

Dintre plantele medicinale care stimulează secreţiile glandulare, inclusiv ale glandelor mamare, amintim preparatele din fructe de anason, fenicul şi chimen precum şi cele din busuioc şi ciumărea.

În timpul perioadei de alăptare sunt contraindicate plantele care ar putea scădea secreţia lactată (de exemplu salvia), plantele ale căror componente ar putea trece în secreţia lactată şi ar putea afecta indirect fătul. Se vor evita cu stricteţe toate plantele care pot da reacţii adverse. în general se vor folosi numai cele mai bine cercetate plante şi care sunt dovedite a nu prezenta nici un risc.

Nu putem vorbi de ceaiuri recomandate în mod expres pentru femeia gravidă. Dimpotrivă, sunt multe faţă de care ea trebuie să adopte fie o atitudine precaută, fie de totală abţinere. Există plante ale căror principii active pot stimula contracţiile uterului şi astfel să ducă la avort (de exemplu: arnica, cornul-secarei) sau la hemoragii, în perioada sarcinii şi alăptării, femeia trebuie să manifeste prudenţă maximă faţă de folosirea oricărui ceai, oricît de inofensiv ar părea, şi să folosească, atunci cînd este absolut necesar, numai ceaiuri lipsite de riscuri sau toxicitate.