Vitaminele şi rolul lor în nutriţie


Vitaminele sunt substanţe organice fără valoare energetică proprie, dar necesare bunei funcţionări a organismului sau creşterii sale. Organismul nu le poate sintetiza (cu mici excepţii, în special vitamina D, vitamina K), astfel că aceste substanţe indispensabile trebuie să fie furnizate de alimente.

Vitaminele pot fi clasate în două grupuri mari. Conform solubilităţii acestea se împart în:

• vitamine solubile în apă sau hidrosolubile: vitamina C, vitaminele din grupul B şi PP; ele sunt în special coenzime;

• vitaminele solubile în lipide sau liposolubile: vitaminele A, D, E, K. Mecanismul lor de acţiune este mai complex şi mai puţin cunoscut decît cel al vitaminelor hidrosolubile.

Vitaminele hidrosolubile

Vitamina C

Forma gravă de carenţă este scorbutul, care se manifestă prin oboseală extremă, durere, alterarea gingiilor, hemoragii gingivale şi alte hemoragii, diminuarea rezistenţei la infecţii. Vitamina C există sub două forme: forma redusă sau acidul L-ascorbic şi forma oxidată sau acidul L-dehiroascorbic. Această vitamină constituie un sistem de oxido-reducere reversibil.

Acidul ascorbic este un reducător puternic, el intervine în numeroase reacţii de oxido-reducere. El joacă un rol esenţial în sinteza proteinelor fibroase ale ţesutului conjunctiv: colagenul şi elastinul. În caz de carenţă în vitamina C, alterarea proteinelor ţesutului conjunctiv ale peretelui capilarelor sanguine contribuie la apariţia hemoragiilor. Acidul ascorbic este necesar pentru biosinteza carnitinei; în caz de carenţă, această sinteză diminuează, ceea ce diminuează sistemul enzimatic care permite intrarea acizilor graşi în mitohondrii ca sursă de energie. Aceasta explică în special oboseala musculară observată în scorbut.

Vitamina C favorizează transformarea colesterolului în săruri biliare. Ea favorizează absorbţia fierului prezent în alimente; intervine în sinteza prostaglandinelor. Acidul ascorbic intervine, de asemenea, în reacţiile de destrucţie şi eliminare a substanţelor toxice.

Aporturile recomandate în vitamina C constituie 35 mg pe zi pentru sugari şi copii sub 3 ani, 40-60 mg pe zi pentru copiii mai mari de 4 ani, 60-100 mg pe zi pentru adolescenţi şi adulţi şi 80-100 pentru femeile gravide şi cele care alăptează. Numeroase studii biologice arată că un aport net superior este favorabil sănătăţii. Pentru indivizii „la risc”, de exemplu, fumătorii, aportul trebuie să fie puţin mai mare, 120 mg pe zi.

Sursele alimentare principale de vitamina C sunt vegetalele proaspete, legumele şi fructele, dintre care cele mai bogate sunt:

• ierburile fine: pătrunjelul, însă cantităţile consumate sunt mici, aportul lor vitaminic este modest; frunzele de varză;

• toate celelalte legume cu frunze verzi (spanacul, salata, păpădia), fructele roşii acide (coacăza neagră şi roşie) şi citricile (lămîia, portocala) etc.

Vitaminele din grupul B

Vitaminele din grupul B au funcţii multiple. După transformări care pot fi minime ele devin coenzime, intervin în sistemele enzimatice, care la nivel celular, orientează şi catalizează reacţiile indispensabile vieţii. Vitaminele din grupul B joacă, de asemenea, un rol esenţial în metabolismul celular. Dacă aportul în una sau mai multe vitamine este insuficient pentru a acoperi necesităţile organismului, se observă mai întîi o reducere a rezervelor, apoi perturbări de dozaj sau evidenţe biologice, semne clinice mai mult sau mai puţin specifice. Apariţia acestor semne este deseori tardivă.

Carenţa vitaminică poate releva diferite mecanisme: carenţa de aport alimentar, tulburări de absorbţie intestinală, carenţă de utilizare, carenţe vitaminice iatrogene, legate de o terapie medicamentoasă. Noile tehnici industriale pot favoriza apariţia carenţelor vitaminice (decorticarea orezului, folosirea laptelui degresat pudră pentru sugari etc.). Deficienţele vitaminice fără semne clinice majore sunt încă frecvente. Este necesar a recunoaşte deficienţele înainte de apariţia manifestărilor clinice şi a preciza frecvenţa lor în rîndul populaţiei în întregime sau a anumitor grupuri, astfel că măsurile de prevenţie, puţin costisitoare, să permită obţinerea unui statut de nutriţie satisfăcător.

Vitamina B1 (tiamina) se găseşte în special în alimentele bogate în glucide. Printre acestea sunt seminţele de cereale unde ea este localizată în partea periferică şi în germeni. Conţinutul în vitamina B1 al făinii şi a produselor pe baza ei (pîinea, pastele etc.) depinde de gradul de extracţie al făinii: făina foarte rafinată, foarte albă este săracă în vitamina B1. Orezul decorticat este aproape în totalitate lipsit de vitamina B1. Vitamina B1 este fosforilată în fosfat de tiamină care are un rol esenţial în metabolismul energetic, în special glucidic. Independent de acesta, vitamina B1 are rol important în transmiterea impulsului nervos, mai ales în sistemul nervos periferic. Organismul uman nu are rezerve importante de vitamina B1.

Semnele carenţei de vitamina B1 sunt: depresie nervoasă, oboseală, iritabilitate, instabilitate emoţională, pierderea poftei de mîncare, constipaţie atonă, crampe musculare, nevralgii, cefalee, insomnie, tahicardie la efort moderat, aritmie.

Aporturile recomandate de vitamina B1 constituie:

0,2 - 0,3 mg/zi – pentru copiii de la 0 pînă la 12 luni;

0,5-0,9 mg/zi – pentru copii de la 1 la 9 ani;

1,1-1,2 mg/zi – pentru adolescenţi şi adulţi;

1,4-1,5 mg/zi – pentru femeile gravide şi cele care alăptează.

Vitamina B2 (riboflavina). La om nu există boli specifice condiţionate de carenţa în riboflavină, dar acestea pot face parte din policarenţe (mai multe vitamine din grupul B şi carenţe proteice). Riboflavina prin intermediul numeroaselor enzime joacă un rol esenţial în degradarea diverselor substrate furnizate de alimente, în special în reacţiile de eliberare a energiei necesare activităţilor celulare. Derivatele vitaminei B2 intervin în metabolismul acizilor graşi, în cel al proteinelor şi al aminoacizilor, în cel al purinelor.

Vitamina B2 este hidrosolubilă, stabilă în prezenţa oxigenului, stabilă la căldură, dar foarte sensibilă la lumină şi razele ultraviolete.

Aporturile recomandate de vitamina B2 constituie:

0,3 - 0,4 mg/zi – pentru copiii de la 0 pînă la 12 luni;

0,5-0,9 mg/zi – pentru copii de la 1 la 9 ani;

1,0-1,3 mg/zi – pentru adolescenţi şi adulţi;

1,4-1,6 mg/zi – pentru femeile gravide şi cele care alăptează.

Vitamina B2 se găseşte în aceleaşi alimente ca şi vitamina B1, în special se găseşte în viscere (ficat, rinichi), în carne, în lapte, în endospermul şi germenii de cereale.

Vitamina B3, sau vitamina PP (niacina). Acidul nicotinic şi nicotinamida au o activitate vitaminică identică. Deseori acestea sunt reunite sub denumirea de niacină sau vitamina PP (ceea ce înseamnă prevenţia pelagrei). Este componentă a sistemelor enzimatice esenţiale pentru metabolismul celular: lanţul de transportare al hidrogenului, sinteza acizilor graşi, ciclul de pentoze. Avitaminoza sub forma sa majoră (pelagra) a existat în grupurile de populaţie care aveau o alimentaţie pe bază de cereale, în special mais, săracă în proteine animale. Aminoacidul triptofan (prezent în special în produsele de origine animală) este precursor al niacinei. Forme minore ale acestei avitaminoze mai există încă, în special la persoanele alcoolizate, la unele persoane cu malabsorbţie sau pe parcursul unor tratamente medicamentoase.

Pelagra este rezultatul unei policarenţe în cadrul căreia vitamina PP are rolul predominant. Această boală se caracterizează prin: dermatoză a suprafeţelor expuse la soare, diaree cronică cu deshidratare, malnutriţie şi uneori anaclorhidrie, tulburări psihice (insomnie, depresie, tulburări de comportament, oboseală, cefalee, anorexie), anemie.

Aporturile recomandate de vitamina PP constituie:

2-4 mg niacin echivalenţi (NE)/zi – pentru copiii de la 0 pînă la 12 luni;

6-12 mg NE/zi – pentru copii de la 1 la 9 ani;

14-16 mg NE/zi – pentru adolescenţi şi adulţi;

17-18 mg NE/zi – pentru femeile gravide şi cele care alăptează.

Vitamina PP este prezentă în special în carne, peşte, legume uscate, unele fructe, precum şi în cafeaua prăjită.

Vitamina B5 ( acidul pantotenic). Vitamina B5 intră în componenţa coenzimei A, indispensabilă combustiei celulare a glucidelor şi lipidelor şi transformării glucidelor în lipide.

Vitamina B6 (pyridoxina). Vitamina B6 acţionează după fosforilare, în formă de fosfat de pyridoxal în peste 90 de sisteme enzimatice, ele avînd un rol major în metabolismul aminoacizilor, în metabolismul triptofanului, în fosforilaza care intervine în glicogenoliza muşchilor, etc.

Aporturile recomandate constituie 2-2,2 mg pe zi la adulţi, 2,5 mg la femeile gravide şi cele care alăptează. Sursele alimentare sunt reprezentate prin alimentele de origine animală, în special carnea de porc şi de miel, lactatele, ouăle, precum şi în cele de origine vegetală, precum legumele proaspete, cerealele, cartofii, unele fructe.

Acidul folic (vitamina B9). Acidul folic intervine, ca şi alte vitamine ale grupului B, în diverse sisteme enzimatice. Enzimele dependente de acidul folic joacă un rol important în metabolismul unor aminoacizi ai bazelor purice sau pirimidice (care sunt componente ale acizilor nucleici). Deficitul este resimţit de celulele care se renovează rapid, în special celulele sanguine. Unul din semnele majore ale carenţei este anemia. Deficienţa de acid folic conduce la apariţia anomaliilor tubului neural (spina bifida) la copii.

Aporturile recomandate, foarte modeste, constituie 400 μg pe zi pentru adolescenţi şi adulţi. Ele sunt mult mai ridicate la femeile gravide, 800 μg pe zi. Acidul folic este prezent într-un număr mare de alimente vegetale („folic” provine de la „frunză”) şi animale, dar în concentraţii foarte mici. Aceasta permite să se înţeleagă că deficienţa în acid folic există încă, în special la femeile gravide. Alimentele cele mai bogate în acid folic sunt legumele cu frunze verzi, în special de culoare închisă (salate, spanac, varză verde), precum şi în ficat, muşchi de mamifere, brînzeturi, brînzeturi cu mucegai.

Vitamina B12. Vitamina B12 are o utilizare foarte specifică în tratamentul anemiei megaloblastice Biermer, dar rolul său biologic este mult mai larg, ea intervine ca coenzimă în multe reacţii chimice, în special, în conversia homocisteinei în metionină, participă la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, acizilor nucleici şi a acidului folic, la funcţionarea normală a tuturor celulelor, în special a celor din măduva oaselor, sistemul nervos, tractul gastrointestinal.

Carenţa în vitamina B12 se datoreşte mai curînd defectelor de absorbţie decît lipsei acesteia din alimentaţie. Vitamina B12 este produsă de bacterii şi fungii şi nu se găseşte în plante.

Necesităţile zilnice în vitamina B12 sunt foarte mici, de ordinul a 3 μg pe zi pentru adulţi, şi 5-6μg pe zi pentru femeile gravide şi cele care alăptează. Vitamina B12 este furnizată în special de carne, precum şi de lapte. Astfel, că persoanele care din motive economice sau religioase sau culturale nu consumă produse animale pot avea aporturi insuficiente. Alcoolismul favorizează deficienţa tuturor vitaminelor din grupul B.

Vitaminele liposolubile

Vitamina A stimulează multiplicarea şi diferenţierea celulelor epiteliale. Ea este, de asemenea, indispensabilă mecanismului vederii, controlează expresia unor gene. Semnele clasice ale carenţei în vitamina A sunt reducerea vederii în special în amurg, leziuni oculare (a conjunctivei, corneei), afectarea altor epitelii. Formele severe ale carenţei în vitamina A se mai întîlnesc încă în diferite ţări ale lumii, în special la copii. OMS indică că anual, din cauza carenţei în vitamina A 500 000 de copii devin orbi.

Rolul vitaminei A în vedere este următorul: forma aldehidică (retinalul) se combină cu o proteină, opsina, pentru a forma rodopsina, pigment vizual al retinei. Denumirea chimică a vitaminei (retinol) evocă această funcţie.

Vitamina A este indispensabilă creşterii şi controlului diferenţierii celulelor epiteliale. Studiile epidemiologice au demonstrat statistic că la indivizii cu cancer epitelial ponderea sanguină a retinolului este mult mai redusă decît la martori. Ancheta alimentară arată că aporturile alimentare în vitamina A şi/sau beta caroten, sunt statistic mult mai joase la cei afectaţi de cancer în comparaţie cu persoanele martor. Vitamina A intervine în egală măsură în creşterea osoasă, în sinteza unor hormoni steroizi (progesteronului), în mecanismele imunitare (rezistenţa la infecţii), în procesele de detoxicare.

Necesităţile în vitamina A se exprimă în retinol echivaleţi, un retinol echivalent fiind egal cu 1 μg de retinol. Acest mod de exprimare are avantajul de a fi aplicat atît vitaminei A cît şi provitaminelor A (carotenoizilor).

Aporturile recomandate: 400 retinol equivalenţi (R.E.) pentru sugari şi copii mici, 600-800 pentru copii conform vîrstei, 1000 pentru adulţii de sex masculin, 800 pentru adulţii de sex feminin, dar femeile care utilizează regulat contraceptive orale trebuie să aibă un aport de 1000 R.E.

Vitamina A se găseşte în ţesuturile animalelor, în unele grăsimi. Laptele conţine vitamina A, iar untul este o sursă abundentă. Gălbenuşul de ou conţine o cantitate apreciabilă de vitamina A. Vitamina A se depozitează în ficat şi acest organ este o sursă foarte bogată. Uleiurile de ficat de peşte conţin cantităţi mari de vitamina A. Pigmenţii vegetali coloraţi, carotenii, pot fi transformaţi de om şi de animale în vitamina A: de aceea se numesc „provitamine A”. Această transformare se face, în special, pe parcursul absorbţiei intestinale. Vegetalele cele mai bogate în caroteni sunt cele mai colorate (portocalii, roşii, galbene, verzi).

Vitamina D (Calciferol, Cholecalciferol). Vitamina D există în două forme active: vitamina D3 sau cholecalciferolul (sintetizată de organismul nostru prin transformarea, sub acţiunea razelor ultraviolete, sterolilor prezenţi în piele, pornind de la 7-dehidro-colesterol) şi vitamina D2 sau ergocalciferolul (poate fi obţinut prin iradierea ultravioletă a ergosterolului).

Vitamina D intervine ca precursor al hormonvitaminele

Vitaminele şi rolul lor în nutriţie


Vitaminele sunt substanţe organice fără valoare energetică proprie, dar necesare bunei funcţionări a organismului sau creşterii sale. Organismul nu le poate sintetiza (cu mici excepţii, în special vitamina D, vitamina K), astfel că aceste substanţe indispensabile trebuie să fie furnizate de alimente.

Vitaminele pot fi clasate în două grupuri mari. Conform solubilităţii acestea se împart în:

• vitamine solubile în apă sau hidrosolubile: vitamina C, vitaminele din grupul B şi PP; ele sunt în special coenzime;

• vitaminele solubile în lipide sau liposolubile: vitaminele A, D, E, K. Mecanismul lor de acţiune este mai complex şi mai puţin cunoscut decît cel al vitaminelor hidrosolubile.

Vitaminele hidrosolubile

Vitamina C

Forma gravă de carenţă este scorbutul, care se manifestă prin oboseală extremă, durere, alterarea gingiilor, hemoragii gingivale şi alte hemoragii, diminuarea rezistenţei la infecţii. Vitamina C există sub două forme: forma redusă sau acidul L-ascorbic şi forma oxidată sau acidul L-dehiroascorbic. Această vitamină constituie un sistem de oxido-reducere reversibil.

Acidul ascorbic este un reducător puternic, el intervine în numeroase reacţii de oxido-reducere. El joacă un rol esenţial în sinteza proteinelor fibroase ale ţesutului conjunctiv: colagenul şi elastinul. În caz de carenţă în vitamina C, alterarea proteinelor ţesutului conjunctiv ale peretelui capilarelor sanguine contribuie la apariţia hemoragiilor. Acidul ascorbic este necesar pentru biosinteza carnitinei; în caz de carenţă, această sinteză diminuează, ceea ce diminuează sistemul enzimatic care permite intrarea acizilor graşi în mitohondrii ca sursă de energie. Aceasta explică în special oboseala musculară observată în scorbut.

Vitamina C favorizează transformarea colesterolului în săruri biliare. Ea favorizează absorbţia fierului prezent în alimente; intervine în sinteza prostaglandinelor. Acidul ascorbic intervine, de asemenea, în reacţiile de destrucţie şi eliminare a substanţelor toxice.

Aporturile recomandate în vitamina C constituie 35 mg pe zi pentru sugari şi copii sub 3 ani, 40-60 mg pe zi pentru copiii mai mari de 4 ani, 60-100 mg pe zi pentru adolescenţi şi adulţi şi 80-100 pentru femeile gravide şi cele care alăptează. Numeroase studii biologice arată că un aport net superior este favorabil sănătăţii. Pentru indivizii „la risc”, de exemplu, fumătorii, aportul trebuie să fie puţin mai mare, 120 mg pe zi.

Sursele alimentare principale de vitamina C sunt vegetalele proaspete, legumele şi fructele, dintre care cele mai bogate sunt:

• ierburile fine: pătrunjelul, însă cantităţile consumate sunt mici, aportul lor vitaminic este modest; frunzele de varză;

• toate celelalte legume cu frunze verzi (spanacul, salata, păpădia), fructele roşii acide (coacăza neagră şi roşie) şi citricile (lămîia, portocala) etc.

Vitaminele din grupul B

Vitaminele din grupul B au funcţii multiple. După transformări care pot fi minime ele devin coenzime, intervin în sistemele enzimatice, care la nivel celular, orientează şi catalizează reacţiile indispensabile vieţii. Vitaminele din grupul B joacă, de asemenea, un rol esenţial în metabolismul celular. Dacă aportul în una sau mai multe vitamine este insuficient pentru a acoperi necesităţile organismului, se observă mai întîi o reducere a rezervelor, apoi perturbări de dozaj sau evidenţe biologice, semne clinice mai mult sau mai puţin specifice. Apariţia acestor semne este deseori tardivă.

Carenţa vitaminică poate releva diferite mecanisme: carenţa de aport alimentar, tulburări de absorbţie intestinală, carenţă de utilizare, carenţe vitaminice iatrogene, legate de o terapie medicamentoasă. Noile tehnici industriale pot favoriza apariţia carenţelor vitaminice (decorticarea orezului, folosirea laptelui degresat pudră pentru sugari etc.). Deficienţele vitaminice fără semne clinice majore sunt încă frecvente. Este necesar a recunoaşte deficienţele înainte de apariţia manifestărilor clinice şi a preciza frecvenţa lor în rîndul populaţiei în întregime sau a anumitor grupuri, astfel că măsurile de prevenţie, puţin costisitoare, să permită obţinerea unui statut de nutriţie satisfăcător.

Vitamina B1 (tiamina) se găseşte în special în alimentele bogate în glucide. Printre acestea sunt seminţele de cereale unde ea este localizată în partea periferică şi în germeni. Conţinutul în vitamina B1 al făinii şi a produselor pe baza ei (pîinea, pastele etc.) depinde de gradul de extracţie al făinii: făina foarte rafinată, foarte albă este săracă în vitamina B1. Orezul decorticat este aproape în totalitate lipsit de vitamina B1. Vitamina B1 este fosforilată în fosfat de tiamină care are un rol esenţial în metabolismul energetic, în special glucidic. Independent de acesta, vitamina B1 are rol important în transmiterea impulsului nervos, mai ales în sistemul nervos periferic. Organismul uman nu are rezerve importante de vitamina B1.

Semnele carenţei de vitamina B1 sunt: depresie nervoasă, oboseală, iritabilitate, instabilitate emoţională, pierderea poftei de mîncare, constipaţie atonă, crampe musculare, nevralgii, cefalee, insomnie, tahicardie la efort moderat, aritmie.

Aporturile recomandate de vitamina B1 constituie:

0,2 - 0,3 mg/zi – pentru copiii de la 0 pînă la 12 luni;

0,5-0,9 mg/zi – pentru copii de la 1 la 9 ani;

1,1-1,2 mg/zi – pentru adolescenţi şi adulţi;

1,4-1,5 mg/zi – pentru femeile gravide şi cele care alăptează.

Vitamina B2 (riboflavina). La om nu există boli specifice condiţionate de carenţa în riboflavină, dar acestea pot face parte din policarenţe (mai multe vitamine din grupul B şi carenţe proteice). Riboflavina prin intermediul numeroaselor enzime joacă un rol esenţial în degradarea diverselor substrate furnizate de alimente, în special în reacţiile de eliberare a energiei necesare activităţilor celulare. Derivatele vitaminei B2 intervin în metabolismul acizilor graşi, în cel al proteinelor şi al aminoacizilor, în cel al purinelor.

Vitamina B2 este hidrosolubilă, stabilă în prezenţa oxigenului, stabilă la căldură, dar foarte sensibilă la lumină şi razele ultraviolete.

Aporturile recomandate de vitamina B2 constituie:

0,3 - 0,4 mg/zi – pentru copiii de la 0 pînă la 12 luni;

0,5-0,9 mg/zi – pentru copii de la 1 la 9 ani;

1,0-1,3 mg/zi – pentru adolescenţi şi adulţi;

1,4-1,6 mg/zi – pentru femeile gravide şi cele care alăptează.

Vitamina B2 se găseşte în aceleaşi alimente ca şi vitamina B1, în special se găseşte în viscere (ficat, rinichi), în carne, în lapte, în endospermul şi germenii de cereale.

Vitamina B3, sau vitamina PP (niacina). Acidul nicotinic şi nicotinamida au o activitate vitaminică identică. Deseori acestea sunt reunite sub denumirea de niacină sau vitamina PP (ceea ce înseamnă prevenţia pelagrei). Este componentă a sistemelor enzimatice esenţiale pentru metabolismul celular: lanţul de transportare al hidrogenului, sinteza acizilor graşi, ciclul de pentoze. Avitaminoza sub forma sa majoră (pelagra) a existat în grupurile de populaţie care aveau o alimentaţie pe bază de cereale, în special mais, săracă în proteine animale. Aminoacidul triptofan (prezent în special în produsele de origine animală) este precursor al niacinei. Forme minore ale acestei avitaminoze mai există încă, în special la persoanele alcoolizate, la unele persoane cu malabsorbţie sau pe parcursul unor tratamente medicamentoase.

Pelagra este rezultatul unei policarenţe în cadrul căreia vitamina PP are rolul predominant. Această boală se caracterizează prin: dermatoză a suprafeţelor expuse la soare, diaree cronică cu deshidratare, malnutriţie şi uneori anaclorhidrie, tulburări psihice (insomnie, depresie, tulburări de comportament, oboseală, cefalee, anorexie), anemie.

Aporturile recomandate de vitamina PP constituie:

2-4 mg niacin echivalenţi (NE)/zi – pentru copiii de la 0 pînă la 12 luni;

6-12 mg NE/zi – pentru copii de la 1 la 9 ani;

14-16 mg NE/zi – pentru adolescenţi şi adulţi;

17-18 mg NE/zi – pentru femeile gravide şi cele care alăptează.

Vitamina PP este prezentă în special în carne, peşte, legume uscate, unele fructe, precum şi în cafeaua prăjită.

Vitamina B5 ( acidul pantotenic). Vitamina B5 intră în componenţa coenzimei A, indispensabilă combustiei celulare a glucidelor şi lipidelor şi transformării glucidelor în lipide.

Vitamina B6 (pyridoxina). Vitamina B6 acţionează după fosforilare, în formă de fosfat de pyridoxal în peste 90 de sisteme enzimatice, ele avînd un rol major în metabolismul aminoacizilor, în metabolismul triptofanului, în fosforilaza care intervine în glicogenoliza muşchilor, etc.

Aporturile recomandate constituie 2-2,2 mg pe zi la adulţi, 2,5 mg la femeile gravide şi cele care alăptează. Sursele alimentare sunt reprezentate prin alimentele de origine animală, în special carnea de porc şi de miel, lactatele, ouăle, precum şi în cele de origine vegetală, precum legumele proaspete, cerealele, cartofii, unele fructe.

Acidul folic (vitamina B9). Acidul folic intervine, ca şi alte vitamine ale grupului B, în diverse sisteme enzimatice. Enzimele dependente de acidul folic joacă un rol important în metabolismul unor aminoacizi ai bazelor purice sau pirimidice (care sunt componente ale acizilor nucleici). Deficitul este resimţit de celulele care se renovează rapid, în special celulele sanguine. Unul din semnele majore ale carenţei este anemia. Deficienţa de acid folic conduce la apariţia anomaliilor tubului neural (spina bifida) la copii.

Aporturile recomandate, foarte modeste, constituie 400 μg pe zi pentru adolescenţi şi adulţi. Ele sunt mult mai ridicate la femeile gravide, 800 μg pe zi. Acidul folic este prezent într-un număr mare de alimente vegetale („folic” provine de la „frunză”) şi animale, dar în concentraţii foarte mici. Aceasta permite să se înţeleagă că deficienţa în acid folic există încă, în special la femeile gravide. Alimentele cele mai bogate în acid folic sunt legumele cu frunze verzi, în special de culoare închisă (salate, spanac, varză verde), precum şi în ficat, muşchi de mamifere, brînzeturi, brînzeturi cu mucegai.

Vitamina B12. Vitamina B12 are o utilizare foarte specifică în tratamentul anemiei megaloblastice Biermer, dar rolul său biologic este mult mai larg, ea intervine ca coenzimă în multe reacţii chimice, în special, în conversia homocisteinei în metionină, participă la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, acizilor nucleici şi a acidului folic, la funcţionarea normală a tuturor celulelor, în special a celor din măduva oaselor, sistemul nervos, tractul gastrointestinal.

Carenţa în vitamina B12 se datoreşte mai curînd defectelor de absorbţie decît lipsei acesteia din alimentaţie. Vitamina B12 este produsă de bacterii şi fungii şi nu se găseşte în plante.

Necesităţile zilnice în vitamina B12 sunt foarte mici, de ordinul a 3 μg pe zi pentru adulţi, şi 5-6μg pe zi pentru femeile gravide şi cele care alăptează. Vitamina B12 este furnizată în special de carne, precum şi de lapte. Astfel, că persoanele care din motive economice sau religioase sau culturale nu consumă produse animale pot avea aporturi insuficiente. Alcoolismul favorizează deficienţa tuturor vitaminelor din grupul B.

Vitaminele liposolubile

Vitamina A stimulează multiplicarea şi diferenţierea celulelor epiteliale. Ea este, de asemenea, indispensabilă mecanismului vederii, controlează expresia unor gene. Semnele clasice ale carenţei în vitamina A sunt reducerea vederii în special în amurg, leziuni oculare (a conjunctivei, corneei), afectarea altor epitelii. Formele severe ale carenţei în vitamina A se mai întîlnesc încă în diferite ţări ale lumii, în special la copii. OMS indică că anual, din cauza carenţei în vitamina A 500 000 de copii devin orbi.

Rolul vitaminei A în vedere este următorul: forma aldehidică (retinalul) se combină cu o proteină, opsina, pentru a forma rodopsina, pigment vizual al retinei. Denumirea chimică a vitaminei (retinol) evocă această funcţie.

Vitamina A este indispensabilă creşterii şi controlului diferenţierii celulelor epiteliale. Studiile epidemiologice au demonstrat statistic că la indivizii cu cancer epitelial ponderea sanguină a retinolului este mult mai redusă decît la martori. Ancheta alimentară arată că aporturile alimentare în vitamina A şi/sau beta caroten, sunt statistic mult mai joase la cei afectaţi de cancer în comparaţie cu persoanele martor. Vitamina A intervine în egală măsură în creşterea osoasă, în sinteza unor hormoni steroizi (progesteronului), în mecanismele imunitare (rezistenţa la infecţii), în procesele de detoxicare.

Necesităţile în vitamina A se exprimă în retinol echivaleţi, un retinol echivalent fiind egal cu 1 μg de retinol. Acest mod de exprimare are avantajul de a fi aplicat atît vitaminei A cît şi provitaminelor A (carotenoizilor).

Aporturile recomandate: 400 retinol equivalenţi (R.E.) pentru sugari şi copii mici, 600-800 pentru copii conform vîrstei, 1000 pentru adulţii de sex masculin, 800 pentru adulţii de sex feminin, dar femeile care utilizează regulat contraceptive orale trebuie să aibă un aport de 1000 R.E.

Vitamina A se găseşte în ţesuturile animalelor, în unele grăsimi. Laptele conţine vitamina A, iar untul este o sursă abundentă. Gălbenuşul de ou conţine o cantitate apreciabilă de vitamina A. Vitamina A se depozitează în ficat şi acest organ este o sursă foarte bogată. Uleiurile de ficat de peşte conţin cantităţi mari de vitamina A. Pigmenţii vegetali coloraţi, carotenii, pot fi transformaţi de om şi de animale în vitamina A: de aceea se numesc „provitamine A”. Această transformare se face, în special, pe parcursul absorbţiei intestinale. Vegetalele cele mai bogate în caroteni sunt cele mai colorate (portocalii, roşii, galbene, verzi).

Vitamina D (Calciferol, Cholecalciferol). Vitamina D există în două forme active: vitamina D3 sau cholecalciferolul (sintetizată de organismul nostru prin transformarea, sub acţiunea razelor ultraviolete, sterolilor prezenţi în piele, pornind de la 7-dehidro-colesterol) şi vitamina D2 sau ergocalciferolul (poate fi obţinut prin iradierea ultravioletă a ergosterolului).

Vitamina D intervine ca precursor al hormonului steroid. Ca şi vitamina A, vitamina D intervine în expresia unor gene. Această moleculă joacă un rol important în metabolismul calciului şi al fosforului. La nivelul intestinului ea sporeşte absorbţia intestinală a calciului şi a fosforului. Controlînd cantitatea de calciu anterior depozitării pe ţesuturile osoase, ea previne rahitismul la copii.

Rahitismul este o boală a copiilor în perioada de creştere intensivă, mai frecvent la vîrsta de 4-18 luni, fiind urmare a carenţei de insolaţie. Excesul de vitamina D condiţionează tulburări digestive. Vitamina D prezintă o particularitate: organismul uman poate să o sintetizeze, şi această sinteză constituie sursa sa principală. Ea iese din definiţia clasică de vitamină, dar i s-a conservat această denumire. Biosinteza vitaminei D se efectuează din colesterolul cutanat sub acţiunea razelor ultraviolete emise de lumina solară. Deficienţa este frecventă printre persoanele insuficient expuse luminii razelor solare (persoanele în vîrstă care ies puţin sau deloc, copiii mici cu pielea pigmentată, mai rezistentă la acţiunea razelor solare şi care trăiesc în regiuni cu insolaţie slabă).

Aportul recomandat pentru adulţi este de 100 U.I. pe zi. Pentru sugari şi copii mici se recomandă un aport de securitate de 400 U.I. pe zi, în caz de alimentaţie artificială a sugarului şi de expuneri limitate la soare, 800 U.I. pe zi. La copiii peste 7 ani şi adolescenţi sunt suficiente 100-200 U.I. pe zi. Femeile gravide trebuie să primească 600 U.I. pe zi, iar cele care alăptează, 600-800 U.I. pe zi.

Alimentele care conţin vitamina D sunt în special peştele gras, gălbenuşul de ou, laptele integral, caşcavalurile, untul, unele margarine. În laptele matern, vitamina D este prezentă nu numai în faza lipidă, dar şi în faza apoasă; conţinutul este de 1 μg pentru 100 ml.

Vitamina E (Tocoferolii). Rolul principal al tocoferolilor este funcţia lor antioxidantă. Aceste molecule au proprietatea de a descompune radicalii oxidanţi formaţi în organism în decursul unor reacţii fiziologice, dar de asemenea, abundenţi în reacţii inflamatoare, iradiere cu raze ultraviolete, etc. Tocoferolii funcţionează ca o „capcană” a acestor radicali liberi şi sunt regeneraţi de multiple sisteme enzimatice şi proteice celulare. Efectul protector al tocoferolilor este în special important vis-a-vis de acizii graşi polinesaturaţi, cei ce constituie membranele celulare şi cei transportaţi în sînge.

Vitamina E este absorbită în proporţie de 50-75% şi transportată pe căile limfatice către toate ţesuturile. Afecţiunile hepatice şi pancreatice scad capacitatea de absorbţie a organismului.

Aportul recomandat este de 4-7 mg de alfa-tocoferol pe zi pentru copii şi 8-10 mg pe zi pentru adulţi. Printre principalele surse de tocoferoli sunt uleiurile vegetale (de floarea soarelui, porumb etc.), legumele cu frunze verzi, laptele, ouăle, carnea şi cerealele.

Vitamina K (Phylloquinona). Este un ansamblu de substanţe necesare coagulării sîngelui. Deficienţa de vitamina K poate fi întîlnită la adulţi datorită tulburărilor de absorbţie, interferenţei cu sinteza intestinală a vitaminei K (administrarea per os de sulfamide, antibiotice). Statutul în vitamina K este în general satisfăcător. Pentru un adult sunt suficiente 55-56 μg de vitamina K pe zi. Aportul său alimentar este asigurat în special de legumele cu frunze (varză, spanac etc.), de tomate, conopidă, ficat, carne, gălbenuşul de ou.

Deficitul de vitamina A, Acid Folic şi vitamina D


Deficitul de vitamina A. Simptomele şi semnele de deficienţă ale vitaminei A au fost studiate mai detaliat decît alte maladii provocate de deficienţele nutriţionale. Afectarea adaptării la întuneric sau cunoscut în limbajul comun “orbul găinii” este primul simptom al carenţei şi poate fi uşor detectat printr-un simplu test. Această stare poartă numele general de xeroftalmie şi afectează predominant copiii mici.

În continuare, dacă persistă deficienţa alimentară de vitamina A, conjunctivita şi corneea ochiului devin uscate, apoi pe cornee apar leziuni şi în cazurile clinice grave cornea se topeşte cauzînd orbire totală. În cazul deficienţei de vitamina A în afară de manifestările oculare pot fi întîlnite şi manifestări extraoculare care includ hipercheratoza perifoliculară, ce poate fi întîlnită în cazuri de foamete, deseori fiind atribuită deficienţei complexului de vitamina B ori acizilor graşi esenţiali. Alte schimbări includ schimbarea gustului, pierderea poftei de mîncare, tulburări vestibulare, majorarea tensiunii intracraniene, infertilitatea şi pot fi întîlnite malformaţii congenitale. Studiile efectuate în mijlocul anilor 90 indică, că mai mult de 3 milioane de copii, majoritatea din care trăiesc în ţările în curs de dezvoltare fac xeroftalmie fiecare an şi între 250 000-500 000 din ei devin orbi.

Populaţia cu risc sporit. Din cauza transferului limitat al vitaminelor liposolubile prin intermediul placentei, conţinutul de vitamina A în ficatul nou-născutului este mic la naştere, dar dacă mamele consumă o cantitate adecvată de vitamina A, copilul primeşte prin intermediul laptelui matern o cantitate satisfăcătoare de vitamină. În multe ţări în decurs de dezvoltare, copii mici nu primesc o cantitate adecvată de vitamina A, din această cauză milioane de copii fac xeroftalmie în fiecare an şi mii de copii devin orbi.

Eficacitatea suplimentării cu vitamina A a fost testată în numeroase studii clinice în populaţia vulnerabilă. Metaanaliza testărilor făcute pe copii mici preponderent din regiunile Asiei de Sud-Est şi India, cu rate înalte de xeroftalmie, au demonstrat că suplimentarea cu vitamina A a copiilor mici reduce mortalitatea la copii cu 24–34%. Suplimentarea săptămînală a femeilor gravide din Nepal cu doze mici de vitamina A ori β caroten reduce mortalitatea maternă. Întrebuinţarea suplimentelor de vitamina A de către femeile din Indonezia în perioada de lactaţie a crescut concentraţia de vitamina A în laptele matern şi consecutiv a redus apariţia xeroftalmiei la copii.

Deficitul de acid folic (vitamina B 9)

Acidul folic este un factor nutriţional ce joacă un rol important în patogeneza unor maladii şi procese patologice, care includ: anemia macrocitară, maladiile cardio-vasculare, procesele tromboembolice disfuncţii neuropsihice, defectele tubului neural (DTN) şi alte defecte congenitale. Suplimentele cu fier şi acid folic sunt recomandate în perioada gravidităţii de multe decenii în ţările din vest. Dar extinderea rolului acidului folic în protecţia sănătăţii şi prevenirea maladiilor a avut o implicare majoră în ultimii ani, cu o evidenţă a efectului protectiv al utilizării suplimentelor de acid folic anterior gravidităţii asupra defectelor tubului neural. Acumularea evidenţei de date în decursul ultimelor decade ne sugerează că acidul folic poate avea un rol important în dezvoltarea şi prevenţia a cîtorva formaţii maligne aşa ca cancerul colo-rectal, cervical, mamar, cancerul pulmonar, al pancreasului, al esofagului, al stomacului, neuroblastoma şi leucemia.

Aceste studii presupun o asociaţie indirectă între statutul acidului folic şi riscul acestor malformaţii. Cu toate că natura precisă şi magnitudinea acestei asociaţii indirecte, precum şi riscul a acestor formaţiuni maligne nu e clar stabilită. Deficienţa nutriţională a acidului folic e des întîlnită la persoanele ce au o alimentaţie limitată. Ea poate fi agravată de condiţii de malabsorbţie, incluzînd boala Crohn, diareea tropicală şi enteropatia glutenică. Adiţional aşa preparate ca contraceptivele orale, anticonvulsanţii, antagoniştii H-2 receptorilor, barbituratele, colesterolaminele, preparatele anti - inflamatorii, metotrexat, aspirina, antacidele şi alcoolul pot cauza depleţia acidului folic.

Populaţia cu risc sporit. Femeile gravide au un risc sporit faţă de deficienţa acidului folic, din cauză că graviditatea esenţial măreşte necesităţile în acid folic, în special în perioadele de creştere rapidă a fătului (ex. în al doilea şi al treilea trimestru). În prima perioadă a gravidităţii, între zilele 21 şi 27 după concepţie cînd tubul neural se închide şi preia forma care eventual va fi cord spinal şi craniu, în momentul dat este un risc sporit pentru defectele tubului neural fetal, cu creşterea riscului de 10 ori în cazul cînd statutul acidului folic al organismului variază de la adecvat la redus. În fiecare an 300–400 mii de nou-născuţi în lume se nasc cu fisuri ale coloanei vertebrale (spina bifida) şi cu anencefale.

Prevalenţa e aproximativ de 1–5 la 1000 de nou-născuţi şi riscul de repetare este de 2–3%. Mai mult de 95% din cazuri este atribuită gravidităţilor afectate primar. Defectele tubului neural sunt cauzele majore ale mortalităţii premature şi ale morbidităţii şi mortalităţii infantile. Pentru cei nou-născuţi ce au supraveţuit, DTN este cauza costurilor de îngrijire medicală de lungă durată şi a suferinţelor umane în decursul întregii veţi.

În cadrul companiei de sănătate publică petrecute în China în perioada anilor 1993–1995, s-a dovedit că consumarea zilnică a 400 μg de suplimente de acid folic în perioada de preconcepţie şi în decursul primului trimestru a fost efectivă în reducerea incidenţei a DTN pînă la 50–79%. Studiile au demonstrat o asociere între utilizarea suplimentelor de multivitamine/acid folic în perioada de preconcepţie şi descreşterii frecvenţei a DTN şi a altor anomalii congenitale. A fost raportată o incidenţă redusă a anomaliilor congenitale a cordului, a sistemului uro-genital, a fisurei înnăscute a buzei de sus (buza iepurelui) şi a palatului, reducerea defectelor membrelor, a atreziei anale şi herniilor ombilicale. Evidenţa datelor ce dovedesc că utilizarea preconcepţională a acidului folic reduce dramatic riscul defectelor tubului neural este aşa de impunătoare, că politicile de sănătate publică, ce recomandă utilizarea zilnică a suplimentelor cu acid folic pentru toate femeile de vîrstă fertilă, a fost implementată în multe ţări ale lumii.

Deficitul de vitamina D

Deficienţa de vitamina D este o problemă majoră de sănătate publică dar nerecunoscută la nivel internaţional. Ea provoacă nu numai retard de creştere şi rahitism la copii, osteomalacia şi osteoporoza la adulţi, dar poate avea efecte de lungă durată. Deficienţa cronică de vitamina D poate avea consecinţe adverse serioase, incluzînd majorarea riscului de hipertensiune, scleroze multiple, cancer de colon, prostată, cancer mamar şi ovarian şi diabet de tip I. Studiile epidemiologice indică că deficienţa de vitamina D este des întîlnită în ţările în curs de dezvoltare dar de asemenea persistă şi în ţările dezvoltate. Cîteva studii au evaluat statutul de vitamina D în Australia şi Noua Zeelandă demonstrînd că prevalenţa deficitului este cu mult mai mare decît în prealabil s-a presupus. Grupurile de risc major a deficienţei de vitamina D în Australia sunt persoanele cu culoarea pielii închisă şi femeile acoperite (în special în perioada de graviditate), pruncii lor şi persoanele adulte ce locuiesc în aziluri pentru bătrîni.

Fortificarea produselor alimentare cu vitamina D reprezintă un exemplu de program de succes ce a asigurat o sursă de nutriment esenţial în dieta canadiană precum şi acea din Statele Unite şi a protejat împotriva consumului excesiv. Aceste ţări practic au eliminat rahitismul ca problemă de sănătate publică. Dar combinarea a două tendinţe ce sunt în creştere, aşa ca alaptarea la sîn şi protejarea copiilor de razele solare directe au cauzat reapariţia rahirismului, în special în latitudinile de nord ale Americii de Nord.

Populaţia cu risc sporit. Copiii mici constituie populaţia cu risc major din cauză că creşterea rapidă a scheletului necesită o cantitate mare de vitamina D şi cantitatea ei în laptele matern este mică. Dar copiii care au o greutate scăzută la naştere şi copiii născuţi prematur au un risc mai mare de a face rahitism decît cei ce sunt născuţi în termen care au o greutate normală la naştere. Depozitarea a 80% de calciu şi fosfor la făt se petrece în ultimul trimestru de graviditate, nou-născuţii prematuri îşi încep viaţa cu oase foarte hipomineralizate în comparaţie cu copiii născuţi în termen. Chiar dacă ei se nasc cu o concentraţie circulantă normală de 25(OH)D, puţin probabil că rezervele de vitamina D ori 25(OH)D la copii prematuri sunt de mari proporţii din cauza perioadei reduse de gestaţie şi însuficienţa ţesutului adipos pentru stocare.

Sursele de vitamina D la copii ce se alimentează la sîn sunt: transferul placentar, laptele matern şi expunerea la razele solare. Un studiu efectuat în Franţa în 1997 a estimat că 64% de nou-născuţi au o concentraţie de 25(OH)D mai mică de 30 nmol/l (valoarea limită a normei). Schimbările sezoniere ale concentraţiei serice de 25(OH)D în paralel cu expunerea la soare au fost depistate de către Specker şi Tsang în 1987. Copiii sunt expuşi la razele solare mai mult în perioada de vară decît cea de iarnă, în dependenţă de sezonul în care s-au născut. Copiii născuţi toamna în regiunile de nord sunt în risc major din cauză că ei petrec primele lor luni de viaţă în încăperi şi de aceea au o oportunitate joasă să sintetizeze vitamina D prin intermediul pielii în decursul perioadei date. Chiar dacă expunerea la soare este recomandată pentru sinteza vitaminei D, datele epidemiologice presupun că expunerea la soare în perioada de copilărie este importantă în dezvoltarea atît a melanomei cît şi a altor tipuri de cancer de piele şi deasemenea presupun că vîrsta la care este iniţiată expunerea directă la soare este mai importantă decît timpul total de expunere la soare în decursul întregii veţi în  eterminarea riscului a cancerului de piele.

În 2003 Academia de Pediatrie Americană a publicat următoarea recomandaţie în ce priveşte suplimentarea dietei copiilor mici cu vitamina D: “Rahitismul la copii atribuit consumului inadecvat al vitaminei D şi expunerii reduse la soare, continuă să fie raportat în Statele Unite. Este recomandat ca toţi copiii mici, inclusiv şi acei ce sunt alimentaţi exclusiv la sîn să primească minimum 200 UI de vitamina D pe zi începînd cu primele două luni de viaţă. Adiţional este recomandat ca un consum de 200 UI de vitamina D pe zi să fie continuat în decursul copilăriei şi adolescenţei din cauză că expunerea la soare nu este uşor determinată pentru indivizii daţi. Aceste noi recomandări de utilizare a vitaminei D pentru copii sănătoşi sunt bazate pe Recomandările Academiei Naţionale de Ştiinţă”.

Adolescenţii. Altă perioadă de creştere rapidă a scheletului este perioada de pubertate şi creşterea necesităţilor nu însuşi pentru vitamina D, dar pentru forma activă a 1,25-(OH)2D, ce rezultă din conversia majorată a 25-OH-D în 1,25-(OH)2D la adolescenţi. Mai mult ca atît, adolescenţii de obicei se află mai mult afară şi de aceea ei sunt expuşi sufecient la razele ultraviolete pentru sintetizarea vitaminei D pentru necesităţile lor. Producerea în exces a vitaminei D în perioada de vară este stocată în mare măsură în ţesuturile adipoase şi susţine ratele înalte de creştere în perioada de iarnă ce urmează. Acumularea rezervelor de vitamină D într-o cantitate insuficientă în decursul perioadei de creştere rapidă poate duce la deficienţa vitaminei D.

Persoanele vîrstnice. Un număr de studii independente din diferite părţi ale lumii au demonstrat că este evidentă deficienţa de vitamina D în populaţia vîrstnică, caracterizată de nivelul redus în singe a 25-OH-D împreună cu majorarea în plasmă a hormonului paratiroidian şi fosfataza alcalină. Sunt evidenţe că deficienţa de viatmina D contribuie la reducerea masei osoase şi majorării fracturilor de coapsă. Cîteva studii au stabilit că majorarea consumului de vitamina D (între 10 şi 20 μg/zi) reduce rata de pierdere a masei osoase şi rata fracturilor. Această suplimentare cu vitamina D este propusă pentru populaţia de vîrstă medie (50-70 ani) şi persoanelor bătrîne (>70 ani). Majorarea necesităţilor este justificată în special în baza reducerii sintezei de viatmina D în piele.

N. Opopol,G. Obreja,A. Ciobanu, Nutriţia în sănătatea publică.